Pagina 21 din 21 PrimulPrimul ... 1115161718192021
Rezultate de la 301 la 314 din 314

Subiect: Jurnal deschis

  1. #301
    sserbanro este offline Utilizator Samanta
    Data inscrierii
    ianuarie 2011
    Locatie
    Thessaloniki
    Posturi
    48

    Implicit Re: Jurnal deschis

    Citat Citat din Camelia Vezi post
    imi place vremea de afara.. ma uit pe fereastra si lumea pare intr-o poveste.. ceata alba inmoaie conturul lumii si il face copilaros, sagalnic.. ma uit pe fereastra si ma simt ca atunci cand eram mica si imi lipeam nasul de geam...
    parca sunt intr-un orasel al copiilor nascocit de zane albe ce se joaca si ne ignora seriozitatea scortoasa.. gadilandu=ne narile cu baghetele lor nevazute..

    ea mi-a dat telefon si mi-a spus cu glas tremurat cat se simte de singura.. plangea.. o inteleg atat de bine si in celasi timp simt ca fac un efort.. pentru ca eu am trecut, ea inca nu.. si atunci incerc sa ma intorc in urma, il locul suferintei mele, sa ma afund in acele trairi, sa imi aduc aminte ce anume mi-ar fi facut bine.. pentru ca azi s apot face ceva pentru ea..
    e destul de greu si uneori inca doare, dar merita.. imi este prietena..
    apoi am invatat sa ma "spal" de aceste senzatii, sa redevin senina..

    e ca si cum as consulta o arhiva pentru a rezolva cazuri.. mi se intampla uneori sa nu gasesc ce caut.. apoi.. caut in alta ..arhiva, mai inalta..
    ...și de la înălțimea ei, descopăr frumusețea drumului pe care l-am parcurs. Descopăr cât adevăr este în aforismul care spune "atunci când pe nisip erau doar o pereche de urme, te-am săltat pe umerii mei..." Înțeleg atunci încă o dată că am un rost, oriunde m-aș afla...

  2. #302
    sserbanro este offline Utilizator Samanta
    Data inscrierii
    ianuarie 2011
    Locatie
    Thessaloniki
    Posturi
    48

    Implicit Re: Jurnal deschis

    Citat Citat din Camelia Vezi post
    jurnalul are sensul sau, deoarece, nefiind o proza obiectivata, te arunca direct in emotii.
    exista oameni care se feresc de emotii, le ocolesc, dar "atingandu-le" prin intermediul unei carti, exerseaza trairile, fara consecinte, devenind mai... umani si mai putin blocati.

    1. daca vei considera jurnalul ca nefiind de citit, atunci ar trebui sa pui pe foc toate cartile de literatura.
    2. modul tau de a suporta lumea, de a gandi-o nu este acelasi cu al altor oameni, decat intr-o oarecare masura, ca atare, altii sunt avizi sa citeasca jurnale, pentru ca aceasta lectura ii formeaza.
    3. [...]eu sunt adepta comunicarii raspicate si fara ocolisuri. parerea mea si experienta imi arata ca acest mod de existenta este terapeutic.
    4. nimic din ceea ce este omenesc nu trebuie sa iti fie strain.
    5. cosmetizarea sufleteasca este periculoasa.
    6. cred ca despre tine insati ar trebui sa poti vorbi cu simplitate si nu prin intermediul unui text, deoarece prin trecerea timpului perceptiile si mai ales reprezentarile se modifica. Una este sa cunosti istoria si alta sa cunosti consecintele.
    7. Jurnalul deschis este o forma de comunicare care invita la introspectie, analiza, comunicare deschisa, fara subrefugii, false mistere si strategii de inginerie relationala obositoare si care induc false sensuri.
    8. durerea, chiar si privita din exterior este curatitoare.. sa nu uitam de tragediile antice, de teatrul tragic, de orice carte trista care, prin parcurgerea unei povesti deblocheaza, curata, determina energiile negative si emotiile negative mai ales sa se desprinda si sa paraseasca sufletul.

    Jung spunea ca spre tine insuti, spre sine, nu ai decat doua feluri de a ajunge: prin dragoste si prin suferinta. Adica, pe cale emotional afectiva. Patrunderea in intimitatea unui jurnal asta face. Pune in fata fiecaruia o oglinda emotioanal care ajuta la intelegere. Jurnalul deschis nu este pt mine, pt defularile mele, ci este o poarta terapeutica pentru cititor. Iar mie imi palc provocarile.
    Jurnalul este un instrument de cunoaștere și de autodezvoltare. Este ansa și raportorul celui care măsoară adâncimea Ființei sale cu ajutorul cuvântului.
    Dar este în egală măsură oglinda în care mă privesc, atunci când vine vremea să spun "Mulțumesc! Mulțumesc! Mulțumesc!";
    Jurnalul este cel care îmi amintește când am spus ultima oară "Mulțumesc!";
    Jurnalul este Oglinda în care mă văd. Așa cum sunt, cum mă mișc, cum cresc, cum ezit, de ce mă întorc uneori din drum...
    Jurnalul este panorama de la poalele Muntelui, atunci când am ajuns destul de sus, încât să pot privi spre poale...
    Jurnalul este urcușul pe care mi-l asum, ca să pot vedea într-un moment oarecare, panorama de la poalele Muntelui.

  3. #303
    Camelia Avatar
    Camelia este offline I.E. De'al casei
    Data inscrierii
    noiembrie 2006
    Locatie
    Ploiesti
    Posturi
    2.432

    Implicit Re: Jurnal deschis

    "Capul plecat sabia nu-l taie, dar nici soarele nu-l vede!" - proverb romanesc


    Pentru a vizualiza link-urile sau imaginile din semnaturi, numarul postarilor dvs. trebuie sa fie 10 sau mai mare. Momentan aveti 0 postari.



    Pentru a vizualiza link-urile sau imaginile din semnaturi, numarul postarilor dvs. trebuie sa fie 10 sau mai mare. Momentan aveti 0 postari.

  4. #304
    Camelia Avatar
    Camelia este offline I.E. De'al casei
    Data inscrierii
    noiembrie 2006
    Locatie
    Ploiesti
    Posturi
    2.432

    Implicit Re: Jurnal deschis

    Citat Citat din sserbanro Vezi post
    Jurnalul este un instrument de cunoaștere și de autodezvoltare. Este ansa și raportorul celui care măsoară adâncimea Ființei sale cu ajutorul cuvântului.
    Dar este în egală măsură oglinda în care mă privesc, atunci când vine vremea să spun "Mulțumesc! Mulțumesc! Mulțumesc!";
    Jurnalul este cel care îmi amintește când am spus ultima oară "Mulțumesc!";
    Jurnalul este Oglinda în care mă văd. Așa cum sunt, cum mă mișc, cum cresc, cum ezit, de ce mă întorc uneori din drum...
    Jurnalul este panorama de la poalele Muntelui, atunci când am ajuns destul de sus, încât să pot privi spre poale...
    Jurnalul este urcușul pe care mi-l asum, ca să pot vedea într-un moment oarecare, panorama de la poalele Muntelui.

    "Capul plecat sabia nu-l taie, dar nici soarele nu-l vede!" - proverb romanesc


    Pentru a vizualiza link-urile sau imaginile din semnaturi, numarul postarilor dvs. trebuie sa fie 10 sau mai mare. Momentan aveti 0 postari.



    Pentru a vizualiza link-urile sau imaginile din semnaturi, numarul postarilor dvs. trebuie sa fie 10 sau mai mare. Momentan aveti 0 postari.

  5. #305
    Camelia Avatar
    Camelia este offline I.E. De'al casei
    Data inscrierii
    noiembrie 2006
    Locatie
    Ploiesti
    Posturi
    2.432

    Implicit Re: Jurnal deschis

    "Capul plecat sabia nu-l taie, dar nici soarele nu-l vede!" - proverb romanesc


    Pentru a vizualiza link-urile sau imaginile din semnaturi, numarul postarilor dvs. trebuie sa fie 10 sau mai mare. Momentan aveti 0 postari.



    Pentru a vizualiza link-urile sau imaginile din semnaturi, numarul postarilor dvs. trebuie sa fie 10 sau mai mare. Momentan aveti 0 postari.

  6. #306
    sserbanro este offline Utilizator Samanta
    Data inscrierii
    ianuarie 2011
    Locatie
    Thessaloniki
    Posturi
    48

    Implicit Re: Jurnal deschis

    Citat Citat din Camelia Vezi post
    pentru un prieten

    Eu nu folosesc niciodata cuvantul renuntare. Bucura-te de viata, de iubire, de meditatie, de frumusetile lumii, de extazul existentei - bucura-te de tot! Transforma lumescul in sacru. Transforma acest tarm in tarmul celalalt, transforma pamantul in paradis. Iar apoi, indirect, incepe sa se produca o anumita renuntare. Dar ea apare de la sine, nu ti-o impui tu. Este ceva care se intampla. Incepi sa renunti la prostia ta. Incepi sa renunti la relatiile fara sens. Incepi sa renunti la locurile in care evolutia nu e cu putinta. Insa eu nu numesc acest lucru renuntare, eu il numesc intelegere, constientizare.

    Daca duci in mana pietre crezand ca sunt diamante, eu n-am sa-ti spun sa renunti la acele pietre, ci am sa-ti spun doar:,,Fii atent si mai uita-te o data!" Daca vezi singur ca nu sunt diamante, mai e nevoie sa renunti la ele? Iti vor cadea din mana de la sine. De fapt, daca mai vrei totusi sa le cari, va trebui sa faci un efort mare, iti va trebui o mare vointa sa le mai cari. Insa nu poti sa le mai cari mult. O data ce ai vazut ca sunt inutile, fara rost, nu se poate sa nu le arunci. Si o data ce ai mainile goale, cauti adevaratele comori. Iar adevaratele comori nu se afla in viitor. Adevaratele comori se afla aici si acum.
    Eu am purtat după mine multă vreme pietre, așa că știu că sunt importante. Într-o zi, pe o cărare, undeva pe brâna Muntelui, am zărit pe jos ceva strălucind. Erau niște Cristale. Mi-am zis atunci că o să arunc pietrele. Am desfăcut palma, dar... Mi s-a făcut rușine. Le-am așezat frrumos pr Pământ și l-am rugat pe Dumnezeu:
    Doamne, fă ca aceste pietre să ajungă în mâna cuiva care o să se simtă tare singur. Mie, mi-au fost de folos. Dar tu acuma, mi-ai scos în cale cristalele acestea. Eu știu că Cristalele mă vor conduce pe drumul pe care a fost cel care le-a lăsat aici. Și eu cred că tot așa s-a rugat și el la tine, într-o zi: "Doamne, fă ca aceste pietre să ajungă în mâna cuiva...".
    Așa încât, Doamne, te rog mijlocește TU!

  7. #307
    sserbanro este offline Utilizator Samanta
    Data inscrierii
    ianuarie 2011
    Locatie
    Thessaloniki
    Posturi
    48

    Post Re: Jurnal deschis

    Pietrele



    Eu mă feresc întotdeauna să folosesc cuvântul „renunțare”. Bucură-te de Viață, de Iubire, de Meditație, de frumusețile lumii, de extazul existenței — bucură-te de tot! Transformă lumescul în Sacru! Transformă acest Tărâm, în Tărâmul Celălalt; transformă Pământul în Paradis! Iar apoi, indirect, începe să se producă o renunțare. Dar ea apare de la sine, fără să ți-o impui tu. Este ceva care se întâmplă. Începi să renunți la prostia ta. Începi să renunți la relațiile fără sens. Începi să renunți la locurile în care evoluția este cu neputință. Eu însă, în loc să numesc acest lucru „renunțare”, îl numesc Conștientizare.
    Dacă duci în mână pietre crezând că sunt diamante, în loc să îți spun să renunți la acele pietre, am să îți spun doar „Fii atent și mai uite-te odată!”. Dacă vezi singur că sunt altceva decât diamante, mai e nevoie să renunți la ele? Îți vor cădea din mână de la sine. De fapt, dacă mai vrei totuși să le cari, va trebui să faci totuși un efort mare; îți va trebui o voință mare să le mai cari. Însă e cu neputință să le mai cari mult. Odată ce ai văzut că sunt inutile, fără rost, singura posibilitatea este să le arunci. Și odată ce ai mâinile goale, cauți adevăratele comori. Iar adevăratele comori, se află în cu totul altă parte decât în viitor. Adevăratele comori, se află Aici și Acum.


    Pășeam cu greutate pe Potecă, ținându-mă de mână cu tovarășa mea de drum și cugetam adânc la vorbele schivnicului din pădure. Părea să aibă dreptate. Și totuși...
    Din când în când, printre respirații întretăiate, cu sudoarea șiroindu-ne pe frunte, picurându-ne în ochi, sudoare stoarsă de greutatea urcușului, mai găseam o frântură de timp să îi arunc o privire furișă, peste umăr. Ea atunci zâmbea abia ghicit și simțeam că strânge în celălalt pumn, ca și mine de altfel, la unison chiar, Cristalul. Pentru că aveam fiecare câte un Cristal în mână... Le-am găsit cu ceva vreme în urmă, pe marginea Potecii...
    Eram mult mai jos pe Potecă. Poate chiar la poalele Muntelui, la primele Păduri parcă, atunci când am găsit Pietrele. Era noapte și întuneric în jur și am crezut că ne-am rătăcit. O ploaie rece s-a pornit. Ne-am strâns în brațe, dar sentimentul de teamă încă ne încerca. Începuse să se lase și ceața. Ne-am amintit că totuși, cel mai bun lucru este să ne continuăm drumul. Și când am dat să pășim, am zărit două pietre pe marginea potecii, așezate frumos, una lângă alta. EA, mi-a zis atunci:
    — Parcă am fi noi doi! Zgribuliți de frig, plouați...
    — Hai să le luăm cu noi! Una tu, una eu! Când eram mic, îmi plăcea să ascult poveștile pe care mi le spuneau pietrele!
    — Pietrele spun povești? — mă întreabă EA.
    — Mie, îmi spun...
    — Și sunt frumoase?
    — Depinde... Unele sunt vesele, altele sunt triste... Din fiecare ai ce învăța...
    — Atunci, hai să le luăm!
    Așa ne-am ales cu câte o piatră în mână, fiecare. Și cu hotărârea să mergem mai departe...
    Drumul a început să fie tot mai greu. Urcușul, la început mai lin, devenea tot mai abrupt. Muntele, era un Profesor aspru... zilele se scurgeau. Am uitat de pietre, de poveștile pietrelor... Totuși, de fiecare dată când drumul se îngreuna, instinctiv parcă, strângeam în mână pietrele. Fiecare pe a sa. Și pășeam mai departe.
    Într-o zi, când Cărarea ne-a îngăduit să privim ceva mai departe, în zare, am zărit sclipind ceva la marginea Potecii. Am ajuns până la locul acela și, ne-am amintit amândoi de noaptea aceea ploioasă, când am găsit pietrele... Coincidență?
    De această dată, erau niște Cristale. M-am aplecat, le-am cules și pentru o clipită, am vrut să aruncăm pietrele. Apoi am strâns-o pe EA de mână și am privit-o adânc în ochi...
    Am început să mă rog, cu ochii în ochii ei:
    — Doamne, mi-e rușine să îți spun... Am vrut să aruncăm Pietrele... Acum însă am mai cugetat și vrem să te rugăm ceva... Noi o să le așezăm frumos la marginea Potecii, așa cum le-am găsit și noi, cândva. Fă TU în așa fel încât aceste pietre, să ajungă în mâna cuiva care se va simți într-o zi, tare-tare singur!
    Am așezat pietrele una lângă alta, pe marginea Potecii.
    — Doamne! Am purtat cale lungă cu noi aceste Pietre! Acum, o parte din noi, e cu ele, așa cum o parte din ele, e cu noi. Nouă, ne-au fost de folos. Acum însă, TU ne-ai scos în Cale Cristalele acestea. Acum, știm că ele ne vor conduce pe drumul cel bun, pentru că știm că cel care le-a lăsat aici, într-o zi oarecare, s-a rugat la tine așa:
    „Doamne, mi-e rușine să îți spun... Am vrut să arunc Pietrele...”
    — Așa încât, Doamne, te rugăm, mijlocește TU!

    Ne-am oprit așadar o clipă pe Potecă, să admirăm peisajul. Am deschis palmele și am privit cele două Cristale și am zâmbit amândoi, unei alte amintiri...
    Era o zi însorită. Trecuse ceva vreme de când urcam și de când găsisem Cristalele. Ne-am hotărât să fascem un popas mai lung, să ne odihnim. Căutam din priviri un loc potrivit pe Munte. Așa am zărit o pată întunecată, undeva mai sus, pe abruptul sub care trecea Poteca. Am bănuit că poate fi o grotă, deci un bun adăpost. Am început să urcăm și, mare ne-a fost mirarea când, aflați în fața intrării grotei, un bătrânel cu părul alb, ca un Moș Crăciun, ne aștepta în prag zâmbind...
    — Bine ați venit!
    — Mulțumim de urare! Bine v-am găsit!
    — Ei? Aștept!
    — Poftim?! Am tresărit eu mirat...
    — Ați ajuns aici, pentru că aveți o întrebare fără răspuns...
    — Întrebare?
    Bătrânul plecă ușor privirea către mâinile noastre împreunate. Apoi, către cele în care țineam strâns Cristalele. Îmi luă mâna în palma sa. Am simțit nevoia să o deschid și să îi arăt Cristalul meu. E frumos, Albastru, ca Cerul. Bătrânul, mă privi drept în ochi, de parcă ar fi vrut să intre în străfundurile mele. Sau cel puțin, așa am simțit...
    — Știi, Părinte, înainte de aceste Cristale, am avut niște Pietre...
    — Mhmmmm... Așadar, ți-ai amintit ce voiai să întrebi... Și?
    — Mă gândeam... Ce să fi fost cu Pietrele acelea?
    — Mai țineți minte cum erau?
    M-am gândit câteva clipe și mi-am dat seama că Bătrânul Moș Crăciun, parcă ghicise. Așa era, Erau una Albă și alta Neagră. Dar noi, luați cu drumul, am uitat.
    — Da! Una Albă, alta Neagră!
    — Purim și Turim! — zâmbi Bătrânul.
    — Purim și Turim?!
    — Purim și Turim... Da... Au o poveste aceste Pietre. Se spune că este undeva în lume, un Bătrân Rege. Legendele, spun că ar fi fost Regele Salem-ului. La gât, poartă un colan mare și gros, din aur. Cine l-a văzut, i-a fost greu să se îndoiască, deși Bătrânul, umbla mai mult în straie de călăreț, cu o plelerină lungă și bogată, cu glugă, ca a unui călugăr. Arăta mai curând a negustor de giuvaeruri și avea un aer misterios. Se spune cdespre acest Rege, că apare atunci când un călător se simte foarte ostenit și îl cuprind îndoielile. Atunci, el îi iese în drum și îi dă două Pietre: Una albă și una Neagră. Purim și Turim. Și îl povățuiește ca atunci când are îndoieli, să pună pe fiecare din pietre, una din hotărârile care îl fac să se îndoiască. Apoi, să cugete adânc și să scoată din sacul lui de călătorie, fără să se uite, una din Pietre. Și să facă exact așa cum s-a gândit în dreptul fiecărei Pietre, fără să mai amâne, fără să se mai gândească „de ce”...
    — Așa deci? Și atunci, noi cum am ajuns la acele Pietre? Că le-am găsit pe marginea drumului.
    — Se spune că Regele apare și dispare, de multe ori înainte de a fi zărit de cei în nevoie... Se spune că el este călăuza tuturor celor care pleacă la drumuri lungi...
    — Să fi fost oare lângă noi Regele, atunci în Pădure, când începuse ploaia și frigul?
    — Cine poate ști? Ați purtat cu voi Pietrele tot timpul?
    — Da, până am găsit Cristalele...
    — Și ce ați făcut cu ele?
    — Le-am lăsat pe marginea Potecii, în locul unde am găsit Cristalele. Am crezut că trebuie să vină cineva într-o zi, care să aibă nevoie de ele, așa cum am avut și noi...
    — Ei, acum că ați aflat povestea Pietrelor... Ce gânduri aveți?
    — Ne gândeam să înnoptăm în grotă, dar...
    — Dar?
    — E voie? Adică... Dacă locuiți aici...
    Bătrânul zâmbi cald...
    — Știi... Pădurea, Muntele sunt ale celor care le caută. Prin urmare, grota e și a vostră, de vreme ce ați ajuns la ea. Hai! Instalați-vă, noaptea s-a lăsat și mâine, veți porni la drum!
    Într-adevăr... Povestea Bătrânului, ne ținuse cu răsuflarea tăiată și întunericul, se lăsase pe nesimțite. Am intrat în grotă și am găsit acolo un pat, făcut din vreascuri și fân... Mirosea tare frumos!
    Ne-am așezat deci în pat. Ceva mai încolo, era încă un pat, dar parcă mai mic. Ne-am uitat cum Bătrânul se pregătea de culcare. Abia așa am observat ciudățenia din grotă. Deși afară era întuneric, în grotă, era o lumină ciudată. Venită de nicăieri... Când Bătrânul s-a așezat în patul său, parcă lumina s-a mai domolit, ca o lampă al cărei fitil se micșorează...
    La un moment dat, am simțit că sunt pe cale să adorm. Sau poate am visat? Și totuși, am simțit foarte clar! Bătrânul s-a aplecat peste EA, a sărutat-o pe frunte, apoi, când s-a mișcat către fruntea mea, am simțit pe față, atingerea unui colan greu, fin, mătăsos... Apoi căldura sărutului său, pe fruntea mea. Și cred că am adormit. Sau... cine știe? Dar colanul, sigur l-am simțit! Aș vrea să pot spune cu certitudine, dar a doua zi, Bătrânul dispăruse. În grotă, eram doar noi doi... L-am strigat, dar... degeaba. Dispăruse. Am desenat pe nisipul grotei „Mulțumim!” și am plecat...

    Mulțumiri:
    Mulțumesc Îngerului Camelia Radu, pentru că mi-a călăuzit mâna să scriu această poveste. Să fie ea oare umbra lui Osho pe Pământ?

    NOTĂ: Această povestire este scrisă în Limbajul Zero Negații.

  8. #308
    Camelia Avatar
    Camelia este offline I.E. De'al casei
    Data inscrierii
    noiembrie 2006
    Locatie
    Ploiesti
    Posturi
    2.432

    Implicit Re: Jurnal deschis

    Citat Citat din sserbanro Vezi post
    Eu am purtat după mine multă vreme pietre, așa că știu că sunt importante. Într-o zi, pe o cărare, undeva pe brâna Muntelui, am zărit pe jos ceva strălucind. Erau niște Cristale. Mi-am zis atunci că o să arunc pietrele. Am desfăcut palma, dar... Mi s-a făcut rușine. Le-am așezat frrumos pr Pământ și l-am rugat pe Dumnezeu:
    Doamne, fă ca aceste pietre să ajungă în mâna cuiva care o să se simtă tare singur. Mie, mi-au fost de folos. Dar tu acuma, mi-ai scos în cale cristalele acestea. Eu știu că Cristalele mă vor conduce pe drumul pe care a fost cel care le-a lăsat aici. Și eu cred că tot așa s-a rugat și el la tine, într-o zi: "Doamne, fă ca aceste pietre să ajungă în mâna cuiva...".
    Așa încât, Doamne, te rog mijlocește TU!
    foarte frumos... si toate sunt bune asa cum sunt...


    am pietre si acum pe pervaz... imi ocrotesc subtil casa. imi spun povesti..
    "Capul plecat sabia nu-l taie, dar nici soarele nu-l vede!" - proverb romanesc


    Pentru a vizualiza link-urile sau imaginile din semnaturi, numarul postarilor dvs. trebuie sa fie 10 sau mai mare. Momentan aveti 0 postari.



    Pentru a vizualiza link-urile sau imaginile din semnaturi, numarul postarilor dvs. trebuie sa fie 10 sau mai mare. Momentan aveti 0 postari.

  9. #309
    Camelia Avatar
    Camelia este offline I.E. De'al casei
    Data inscrierii
    noiembrie 2006
    Locatie
    Ploiesti
    Posturi
    2.432

    Implicit Re: Jurnal deschis

    Citat Citat din sserbanro Vezi post
    Pietrele



    Eu mă feresc întotdeauna să folosesc cuvântul „renunțare”. Bucură-te de Viață, de Iubire, de Meditație, de frumusețile lumii, de extazul existenței — bucură-te de tot! Transformă lumescul în Sacru! Transformă acest Tărâm, în Tărâmul Celălalt; transformă Pământul în Paradis! Iar apoi, indirect, începe să se producă o renunțare. Dar ea apare de la sine, fără să ți-o impui tu. Este ceva care se întâmplă. Începi să renunți la prostia ta. Începi să renunți la relațiile fără sens. Începi să renunți la locurile în care evoluția este cu neputință. Eu însă, în loc să numesc acest lucru „renunțare”, îl numesc Conștientizare.
    Dacă duci în mână pietre crezând că sunt diamante, în loc să îți spun să renunți la acele pietre, am să îți spun doar „Fii atent și mai uite-te odată!”. Dacă vezi singur că sunt altceva decât diamante, mai e nevoie să renunți la ele? Îți vor cădea din mână de la sine. De fapt, dacă mai vrei totuși să le cari, va trebui să faci totuși un efort mare; îți va trebui o voință mare să le mai cari. Însă e cu neputință să le mai cari mult. Odată ce ai văzut că sunt inutile, fără rost, singura posibilitatea este să le arunci. Și odată ce ai mâinile goale, cauți adevăratele comori. Iar adevăratele comori, se află în cu totul altă parte decât în viitor. Adevăratele comori, se află Aici și Acum.


    Pășeam cu greutate pe Potecă, ținându-mă de mână cu tovarășa mea de drum și cugetam adânc la vorbele schivnicului din pădure. Părea să aibă dreptate. Și totuși...
    Din când în când, printre respirații întretăiate, cu sudoarea șiroindu-ne pe frunte, picurându-ne în ochi, sudoare stoarsă de greutatea urcușului, mai găseam o frântură de timp să îi arunc o privire furișă, peste umăr. Ea atunci zâmbea abia ghicit și simțeam că strânge în celălalt pumn, ca și mine de altfel, la unison chiar, Cristalul. Pentru că aveam fiecare câte un Cristal în mână... Le-am găsit cu ceva vreme în urmă, pe marginea Potecii...
    Eram mult mai jos pe Potecă. Poate chiar la poalele Muntelui, la primele Păduri parcă, atunci când am găsit Pietrele. Era noapte și întuneric în jur și am crezut că ne-am rătăcit. O ploaie rece s-a pornit. Ne-am strâns în brațe, dar sentimentul de teamă încă ne încerca. Începuse să se lase și ceața. Ne-am amintit că totuși, cel mai bun lucru este să ne continuăm drumul. Și când am dat să pășim, am zărit două pietre pe marginea potecii, așezate frumos, una lângă alta. EA, mi-a zis atunci:
    — Parcă am fi noi doi! Zgribuliți de frig, plouați...
    — Hai să le luăm cu noi! Una tu, una eu! Când eram mic, îmi plăcea să ascult poveștile pe care mi le spuneau pietrele!
    — Pietrele spun povești? — mă întreabă EA.
    — Mie, îmi spun...
    — Și sunt frumoase?
    — Depinde... Unele sunt vesele, altele sunt triste... Din fiecare ai ce învăța...
    — Atunci, hai să le luăm!
    Așa ne-am ales cu câte o piatră în mână, fiecare. Și cu hotărârea să mergem mai departe...
    Drumul a început să fie tot mai greu. Urcușul, la început mai lin, devenea tot mai abrupt. Muntele, era un Profesor aspru... zilele se scurgeau. Am uitat de pietre, de poveștile pietrelor... Totuși, de fiecare dată când drumul se îngreuna, instinctiv parcă, strângeam în mână pietrele. Fiecare pe a sa. Și pășeam mai departe.
    Într-o zi, când Cărarea ne-a îngăduit să privim ceva mai departe, în zare, am zărit sclipind ceva la marginea Potecii. Am ajuns până la locul acela și, ne-am amintit amândoi de noaptea aceea ploioasă, când am găsit pietrele... Coincidență?
    De această dată, erau niște Cristale. M-am aplecat, le-am cules și pentru o clipită, am vrut să aruncăm pietrele. Apoi am strâns-o pe EA de mână și am privit-o adânc în ochi...
    Am început să mă rog, cu ochii în ochii ei:
    — Doamne, mi-e rușine să îți spun... Am vrut să aruncăm Pietrele... Acum însă am mai cugetat și vrem să te rugăm ceva... Noi o să le așezăm frumos la marginea Potecii, așa cum le-am găsit și noi, cândva. Fă TU în așa fel încât aceste pietre, să ajungă în mâna cuiva care se va simți într-o zi, tare-tare singur!
    Am așezat pietrele una lângă alta, pe marginea Potecii.
    — Doamne! Am purtat cale lungă cu noi aceste Pietre! Acum, o parte din noi, e cu ele, așa cum o parte din ele, e cu noi. Nouă, ne-au fost de folos. Acum însă, TU ne-ai scos în Cale Cristalele acestea. Acum, știm că ele ne vor conduce pe drumul cel bun, pentru că știm că cel care le-a lăsat aici, într-o zi oarecare, s-a rugat la tine așa:
    „Doamne, mi-e rușine să îți spun... Am vrut să arunc Pietrele...”
    — Așa încât, Doamne, te rugăm, mijlocește TU!

    Ne-am oprit așadar o clipă pe Potecă, să admirăm peisajul. Am deschis palmele și am privit cele două Cristale și am zâmbit amândoi, unei alte amintiri...
    Era o zi însorită. Trecuse ceva vreme de când urcam și de când găsisem Cristalele. Ne-am hotărât să fascem un popas mai lung, să ne odihnim. Căutam din priviri un loc potrivit pe Munte. Așa am zărit o pată întunecată, undeva mai sus, pe abruptul sub care trecea Poteca. Am bănuit că poate fi o grotă, deci un bun adăpost. Am început să urcăm și, mare ne-a fost mirarea când, aflați în fața intrării grotei, un bătrânel cu părul alb, ca un Moș Crăciun, ne aștepta în prag zâmbind...
    — Bine ați venit!
    — Mulțumim de urare! Bine v-am găsit!
    — Ei? Aștept!
    — Poftim?! Am tresărit eu mirat...
    — Ați ajuns aici, pentru că aveți o întrebare fără răspuns...
    — Întrebare?
    Bătrânul plecă ușor privirea către mâinile noastre împreunate. Apoi, către cele în care țineam strâns Cristalele. Îmi luă mâna în palma sa. Am simțit nevoia să o deschid și să îi arăt Cristalul meu. E frumos, Albastru, ca Cerul. Bătrânul, mă privi drept în ochi, de parcă ar fi vrut să intre în străfundurile mele. Sau cel puțin, așa am simțit...
    — Știi, Părinte, înainte de aceste Cristale, am avut niște Pietre...
    — Mhmmmm... Așadar, ți-ai amintit ce voiai să întrebi... Și?
    — Mă gândeam... Ce să fi fost cu Pietrele acelea?
    — Mai țineți minte cum erau?
    M-am gândit câteva clipe și mi-am dat seama că Bătrânul Moș Crăciun, parcă ghicise. Așa era, Erau una Albă și alta Neagră. Dar noi, luați cu drumul, am uitat.
    — Da! Una Albă, alta Neagră!
    — Purim și Turim! — zâmbi Bătrânul.
    — Purim și Turim?!
    — Purim și Turim... Da... Au o poveste aceste Pietre. Se spune că este undeva în lume, un Bătrân Rege. Legendele, spun că ar fi fost Regele Salem-ului. La gât, poartă un colan mare și gros, din aur. Cine l-a văzut, i-a fost greu să se îndoiască, deși Bătrânul, umbla mai mult în straie de călăreț, cu o plelerină lungă și bogată, cu glugă, ca a unui călugăr. Arăta mai curând a negustor de giuvaeruri și avea un aer misterios. Se spune cdespre acest Rege, că apare atunci când un călător se simte foarte ostenit și îl cuprind îndoielile. Atunci, el îi iese în drum și îi dă două Pietre: Una albă și una Neagră. Purim și Turim. Și îl povățuiește ca atunci când are îndoieli, să pună pe fiecare din pietre, una din hotărârile care îl fac să se îndoiască. Apoi, să cugete adânc și să scoată din sacul lui de călătorie, fără să se uite, una din Pietre. Și să facă exact așa cum s-a gândit în dreptul fiecărei Pietre, fără să mai amâne, fără să se mai gândească „de ce”...
    — Așa deci? Și atunci, noi cum am ajuns la acele Pietre? Că le-am găsit pe marginea drumului.
    — Se spune că Regele apare și dispare, de multe ori înainte de a fi zărit de cei în nevoie... Se spune că el este călăuza tuturor celor care pleacă la drumuri lungi...
    — Să fi fost oare lângă noi Regele, atunci în Pădure, când începuse ploaia și frigul?
    — Cine poate ști? Ați purtat cu voi Pietrele tot timpul?
    — Da, până am găsit Cristalele...
    — Și ce ați făcut cu ele?
    — Le-am lăsat pe marginea Potecii, în locul unde am găsit Cristalele. Am crezut că trebuie să vină cineva într-o zi, care să aibă nevoie de ele, așa cum am avut și noi...
    — Ei, acum că ați aflat povestea Pietrelor... Ce gânduri aveți?
    — Ne gândeam să înnoptăm în grotă, dar...
    — Dar?
    — E voie? Adică... Dacă locuiți aici...
    Bătrânul zâmbi cald...
    — Știi... Pădurea, Muntele sunt ale celor care le caută. Prin urmare, grota e și a vostră, de vreme ce ați ajuns la ea. Hai! Instalați-vă, noaptea s-a lăsat și mâine, veți porni la drum!
    Într-adevăr... Povestea Bătrânului, ne ținuse cu răsuflarea tăiată și întunericul, se lăsase pe nesimțite. Am intrat în grotă și am găsit acolo un pat, făcut din vreascuri și fân... Mirosea tare frumos!
    Ne-am așezat deci în pat. Ceva mai încolo, era încă un pat, dar parcă mai mic. Ne-am uitat cum Bătrânul se pregătea de culcare. Abia așa am observat ciudățenia din grotă. Deși afară era întuneric, în grotă, era o lumină ciudată. Venită de nicăieri... Când Bătrânul s-a așezat în patul său, parcă lumina s-a mai domolit, ca o lampă al cărei fitil se micșorează...
    La un moment dat, am simțit că sunt pe cale să adorm. Sau poate am visat? Și totuși, am simțit foarte clar! Bătrânul s-a aplecat peste EA, a sărutat-o pe frunte, apoi, când s-a mișcat către fruntea mea, am simțit pe față, atingerea unui colan greu, fin, mătăsos... Apoi căldura sărutului său, pe fruntea mea. Și cred că am adormit. Sau... cine știe? Dar colanul, sigur l-am simțit! Aș vrea să pot spune cu certitudine, dar a doua zi, Bătrânul dispăruse. În grotă, eram doar noi doi... L-am strigat, dar... degeaba. Dispăruse. Am desenat pe nisipul grotei „Mulțumim!” și am plecat...

    Mulțumiri:
    Mulțumesc Îngerului Camelia Radu, pentru că mi-a călăuzit mâna să scriu această poveste. Să fie ea oare umbra lui Osho pe Pământ?

    NOTĂ: Această povestire este scrisă în Limbajul Zero Negații.
    ups... mi-ai citit blogul...
    poveste frumoasa ... asa este mereu... poveste din poveste...
    "Capul plecat sabia nu-l taie, dar nici soarele nu-l vede!" - proverb romanesc


    Pentru a vizualiza link-urile sau imaginile din semnaturi, numarul postarilor dvs. trebuie sa fie 10 sau mai mare. Momentan aveti 0 postari.



    Pentru a vizualiza link-urile sau imaginile din semnaturi, numarul postarilor dvs. trebuie sa fie 10 sau mai mare. Momentan aveti 0 postari.

  10. #310
    Camelia Avatar
    Camelia este offline I.E. De'al casei
    Data inscrierii
    noiembrie 2006
    Locatie
    Ploiesti
    Posturi
    2.432

    Implicit Raspuns Re: Jurnal deschis

    Paznicul bibliotecii

    se dedică zilei de 21 martie, Ziua Mondială a Poeziei



    De pe un acoperiș, priveam strada îngustă
    a unui burg necunoscut.
    Cred că era prin 1800 și ceva.
    Sub un cer de pâslă, femei cu rochii lungi, sofisticate,
    intrau și ieșeau din prăvălii, la brațul bărbaților eleganți.
    De parcă ar fi fost firesc să zbor, planam în jurul lor,
    cercetându-i.
    Mirosea a lemn, a porțelan și alamă șlefuită,
    a haine din lână și mătase.
    Din coșuri împletite, doldora de fructe, zaharicale colorate,
    batoane de ciocolată și saci cu piper
    se ridicau mireasme de cireșe proaspete,
    vinuri licoroase, amestecate,
    iz de parfum franțuzesc.
    Un bărbat a ridicat privirea și mi-a facut cu ochiul
    râzând.
    A continuat să meargă la brațul femeii povestind.
    Va să zică m-a văzut.
    Îi spionam de pe acoperișul unde mă refugiasem speriată
    inima îmi bătea ca o portocală rostogolită
    în cala vaporului, sângerând întunericul.
    Nu știam ce caut acolo, cine erau oamenii aceia ciudați,
    ce nume avea burgul.
    Dacă m-a văzut,
    bărbatul nu aparține acelui timp, mi-am zis încercând
    să ghicesc identitatea întâmplării.
    Nările mele erau naucite de mirosuri noi, din trecut:
    hârtie proaspăt tipărită,
    stofă englezească, cerneală, mătase, levanțică, vin demisec,
    ceai chinezesc, măsline, curmale, smochine, anason.
    Ulei de păr, săpun de iasomie,
    brioșe, lemn de nuc, piele de căprioară, gudron, ceară,
    untură de balenă, lămâi.
    Piatră, mahon, dantelă,
    verde de China, cobalt, acaju.

    Dimineață aveam în minte doar imagini cu frunze căzând
    și întrebări, de aceea te-am chemat.
    Îmi spui că după orice plecare, urci la alt nivel și că
    tarele vechi nu trec așa ușor.
    Chiar și aleșii pot trișa,
    vechile năravuri nu se vindecă nici într-o mie de vieți,
    le porți cu tine, până în ziua în care
    lucrurile simple se vor întoarce
    nu vei muri furând o pâine din cuptor,
    dar flacăra va arde mereu,
    vei rămâne fără mâinile mincinoase,
    iar când vei privi drumul, fugind,
    orizontul iți va usca ochii
    tot ce ai urgisit prin minciună va pleca de la tine,
    se va întoarce în miezul lucrurilor,
    pentru că nu le-ai avut nicicând,
    dar până atunci, faci ce vrei, așa cum vrei, o mie de vieți și mai multe,
    până ce-ți vor cădea toate
    și vei rămâne gol
    fără de cel ce nu ești.
    Furia mea a crescut: dar nu înțelegi? Nu înțelegi,
    femeia iubea o fantomă, un hoț de timp, un colecționar de savoare,
    un plagiator!
    Nu contează, mi-ai spus, femeia iubea... Hai, ridică-te!
    "Capul plecat sabia nu-l taie, dar nici soarele nu-l vede!" - proverb romanesc


    Pentru a vizualiza link-urile sau imaginile din semnaturi, numarul postarilor dvs. trebuie sa fie 10 sau mai mare. Momentan aveti 0 postari.



    Pentru a vizualiza link-urile sau imaginile din semnaturi, numarul postarilor dvs. trebuie sa fie 10 sau mai mare. Momentan aveti 0 postari.

  11. #311
    Marchidan21 este offline Utilizator Bobocel
    Data inscrierii
    iunie 2009
    Posturi
    213

    Implicit Raspuns Jurnal deschis

    Pietricica

    ... Eram mic când mi-am deschis mintea pentru prima dată. Bunicii umblau prin bătătură urmând ritualul zilnic. Fusesem trezit de scârțâitul roții puțului. După obicei, am început să trig: Tataie... Tataieee...
    Brusc m-am oprit. De ce strigam? Doar puteam și singur să cobor in pat, să pun bluzița pe mine și să ies afară. Trecuseră zile decând descoperisem cum trebuia să apăs pe clanță ca să deschid ușa. Mi s-a făcut rușine că trecuse atâta vreme până sămă gânesc la asta. Doar eram băiat mare! Ca să îmi fac curaj, am privit piatra ce o strângeam puternic în pumn și am coborât din pat...
    ... Au trecut ani. Devenise un obicei ca să strâng piatra în pumn de fiecare dată când dădeam peste un obstacol, să o frământ împreună cu gândurile uitându-mă la ea. Uneori o schimbam dintr-o mână în alta. În cele din urmă am uitat de ea, până într-o zi în care am avut nevoie de ambele mâini. Atunci am redescoperit piatra. Cu privirea adolescentului care tocmai parcursese Geologia am observat vinișoarele colorate, crăpăturile fine și suprafața lucitoare. Atunci mi-am dat seama că țineam în mână o piatră rară: șlefuită de-a lungul timpului în palme, ieșise la iveală o piatră prețioasă.
    ... Au mai trecut alți ani. Greutățile vieții îmi solicitau tot mai des ambele mâini. Prins cu treburi scăpam piatra. La fiecare cădere se ciobea câte un pic, până într-o zi, când enervat de pietricica care mă tot încurca am izbit-o cu furie de pământ. S-a crăpat și odată cu ea un val de amintiri s-u revărsat. Regretele m-au cuprins, dar ce mai puteam să fac? De acum muchiile tăioase mă zgâriau ori de câte ori o strângeam în pumn.
    ... Într-o zi am dat peste un obstacol atât de mare încât m-am zdrobit. Eram pierdut. Atunci mi-am adus aminte de pietricica din palmele sângerânde. O strângeam atît de puternic încât se spărsese. Renunțând, m-am întors din drum. Am găsit izvorul cu apă limpede și rece. Am spălat cioburile și palmele odată cu ele. În claritatea cristalină a fațetelor noi am descoperit drumuri ce ocoleau stânca. Totul părea de acum mai ușor.
    ... Am pus pietricica în buzunaul de la piept. Mâinile sunt libere iar trupul îmi reverberează în bătăile ei: Tic-Tac... Tic-Tac... Tic-Tac...


    Mulțumiri: sserbanro și Camelia Radu pentru inspirație.
    NOTĂ: Această povestire este scrisă în Limbajul Zero Negații.

    Mirare: Acest forum nu permite alineate.
    Renunțînd la puțină libertate de cuget pentru a cîștiga puțină securitate spirituală nu le meriți pe niciuna și le vei pierde pe amîndouă.

  12. #312
    Camelia Avatar
    Camelia este offline I.E. De'al casei
    Data inscrierii
    noiembrie 2006
    Locatie
    Ploiesti
    Posturi
    2.432

    Implicit Raspuns Legenda florilor de gheata

    frumoasa poveste, Marian, ca sa nu mai spun ca mie, personal, mi-ai trezit niste amintiri, dar tu nu ai de unde sa stii si nici cum intelege...
    sper sa dai o forma ingrijita povestii tale si sa o pui alaturi de altele. cu siguranta te vor mai inspira si altele, in viata... multumesc celor care au sufletul deschis si care ii lasa si pe altii sa ea din izvorul sufletului, las nevoie.. ei sunt ingerii calauzitori, pazitori ai sensului bun.
    "Capul plecat sabia nu-l taie, dar nici soarele nu-l vede!" - proverb romanesc


    Pentru a vizualiza link-urile sau imaginile din semnaturi, numarul postarilor dvs. trebuie sa fie 10 sau mai mare. Momentan aveti 0 postari.



    Pentru a vizualiza link-urile sau imaginile din semnaturi, numarul postarilor dvs. trebuie sa fie 10 sau mai mare. Momentan aveti 0 postari.

  13. #313
    Camelia Avatar
    Camelia este offline I.E. De'al casei
    Data inscrierii
    noiembrie 2006
    Locatie
    Ploiesti
    Posturi
    2.432

    Implicit Raspuns Jurnal deschis


    buna dimineataaaaa!

    "Capul plecat sabia nu-l taie, dar nici soarele nu-l vede!" - proverb romanesc


    Pentru a vizualiza link-urile sau imaginile din semnaturi, numarul postarilor dvs. trebuie sa fie 10 sau mai mare. Momentan aveti 0 postari.



    Pentru a vizualiza link-urile sau imaginile din semnaturi, numarul postarilor dvs. trebuie sa fie 10 sau mai mare. Momentan aveti 0 postari.

  14. #314
    Marchidan21 este offline Utilizator Bobocel
    Data inscrierii
    iunie 2009
    Posturi
    213

    Implicit Raspuns Jurnal deschis

    There's a Hole in My Sidewalk


    Chapter 1

    I walk down the street.
    There is a deep hole in the sidewalk.
    I fall in.
    I am lost ... I am helpless.
    It isn't my fault.
    It takes forever to find a way out.

    Chapter 2

    I walk down the same street.
    There is a deep hole in the sidewalk.
    I pretend I don't see it.
    I fall in again.
    I can't believe I am in the same place.
    But it isn't my fault.
    It still takes a long time to get out.

    Chapter 3

    I walk down the same street.
    There is a deep hole in the sidewalk.
    I see it is there.
    I still fall in ... it's a habit.
    My eyes are open.
    I know where I am.
    It is my fault.
    I get out immediately.

    Chapter 4

    I walk down the same street.
    There is a deep hole in the sidewalk.
    I walk around it.

    Chapter 5

    I walk down another street.


    ~ Portia Nelson ~
    Renunțînd la puțină libertate de cuget pentru a cîștiga puțină securitate spirituală nu le meriți pe niciuna și le vei pierde pe amîndouă.

Reguli postare

  • Nu puteti crea subiecte noi
  • Nu puteti posta replici
  • Nu puteti posta atasamente
  • Nu puteti sa va editati postarile
  •