Pagina 2 din 3 PrimulPrimul 123 UltimulUltimul
Rezultate de la 16 la 30 din 36

Subiect: legende romanesti

  1. #16
    Camelia Avatar
    Camelia este offline I.E. De'al casei
    Data inscrierii
    noiembrie 2006
    Locatie
    Ploiesti
    Posturi
    2.432

    Implicit Re: legende romanesti

    16. Legenda Dambovitei si a lui Bucur


    A fost o data ca niciodata un padurar sarac care traia impreuna cu fiica sa, pe care o chema Dambovita, intr-o padure mare si adanca. Fata stia toate secretele padurii, toate potecile, toate cararile, toate vietuitoarele care traiau ascunse in iarba si in tufisuri. Intr-o zi, un print dintr-o imparatie indepartata s-a ratacit prin padure. Intalnind-o pe Dambovita, i-a cerut sa-l ajute sa-si regaseasca drumul. Ea a fost buna si i l-a aratat. Printul, vazand frumusetea si gingasia ei, a cerut-o de nevasta. Dambovita i-a spus insa ca-i fagaduise deja mana lui Bucur, cioban din vecinatatea padurii. In semn de multumire, printul - care nu era nimeni altul decat Printul Muntilor - i-a oferit atunci fetei un cutitas si o sfarleaza de lemn. Daca invartea sfarleaza, ea se transforma intr-o Zana Buna, ce putea indeplini orice dorinta. Dupa intalnirea cu printul, fata s-a dus cu cutitasul si cu sfarleaza si i le-a aratat logodnicului ei, Bucur. Dorind sa-i dovedeasca ce mult il iubeste si ca i-a fost fidela, ea a infipt cutitul intr-o stanca. Din locul unde a lovit, a tasnit un izvor de apa buna, curata si clara ca lacrima fetei. Dambovita a botezat acest izvor cu numele ei si, impreuna cu iubitul sau, au format un satuc la gura izvorului, la poalele muntelui si la marginea padurii. Bucur a dat asezarii numele lui. Si astfel, satucul, devenit astazi metropola, se numeste Bucuresti, iar apa care-l strabate se numeste Dambovita. Mai spune legenda ca indragostitii s-au casatorit, au avut copii vrednici si au trait ani multi si fericiti. Multumita sfarlezei si a Zanei Bune, ei si copiii lor n-au dus niciodata lipsa de nimic. Daca n-or fi murit intre timp, or mai fi traind si astazi...
    "Capul plecat sabia nu-l taie, dar nici soarele nu-l vede!" - proverb romanesc


    Pentru a vizualiza link-urile sau imaginile din semnaturi, numarul postarilor dvs. trebuie sa fie 10 sau mai mare. Momentan aveti 0 postari.



    Pentru a vizualiza link-urile sau imaginile din semnaturi, numarul postarilor dvs. trebuie sa fie 10 sau mai mare. Momentan aveti 0 postari.

  2. #17
    Camelia Avatar
    Camelia este offline I.E. De'al casei
    Data inscrierii
    noiembrie 2006
    Locatie
    Ploiesti
    Posturi
    2.432

    Implicit Re: legende romanesti

    17. Legenda Oltului si a Muresului

    In vremurile de demult, cand se nascoceau povestile fermecatoare, pe varful unui munte din Carpatii Rasariteni se vedea o cetate cu doua turnuri. Craiul si craiasa aveau doi fii gemeni, care semanau ca doua picaturi de apa. Feciorii erau asemanatori la infatisare, dar aveau firi cu totul diferite. Una-doua se luau la cearta si se bateau pana la sange, de rai ce erau. Asa-i lasase Dumnezeu!
    Cand crescusera mari, craiul iesi din cetate cu oastea si se duse la razboi,de unde n-a mai venit. Craiasa a trimis calareti spre toate zarile, in cauterea sotului ei, dar solii nu l-au gasit pe stapan nicaieri. Murise craiul departe, intr-o batalie sangeroasa. Dar craiasa nu stia taina asta. ,,Ce-am sa ma fac eu,cu feciorii mei naravasi?" se framanta craiasa ,,Se tot bat fara astampar. Le-am facut doua turnuri aparte. In turnul de miazanoapte locuieste Mures, iar in turnul de miazazi sta Olt. Uite, sunt printi buni de insuratoare, si tot nu se inteleg."
    -Frate Oltule, zise Muresul , care era mai cumpatat. Mama plange intruna dupa tata,craiul.Ce facem?
    -Eu zic, frate Mures,sa lasam ciondaneala copilareasca dintre noi si sa plecam in cautarea craiului.Poate e undeva intr-o
    temnita,si are nevoie de ajutorul nostru,sa-l eliberam. Oltul si Muresul s-au dus la mama lor,craiasa si i-au vorbit de hotararea lor de a-si cauta tatal.Auzind ce spun,mama lor a varsat lacrimi de durere,dar si de fericire. De fericire pentru ca feciorii ei erau vrednicisi indarjiti,si de durere pentru ca se despartea de ei si-i era frica sa nu-i piarda.

    -Bine,baietii mei! se indupleca pana la urma craiasa. Plecati in cautarea craiului. Muresule si tu,Oltule!Va sfatuiesc sa stati mereu impreuna, precum caii la trasura, si nedezlipiti unul de altul!

    Si au plecat printii.Dar de indata ce au iesit din cetate, au pornit sa se certe pe ce cale sa apuce. Caci, cum v-am zis, erau diferiti la fire si la ganduri.
    -Sa plecam spre miazanoapte!a propus Muresul .
    -Ba nu!S-o luam spre miazazi!a racnit Oltul.
    Si,ca in copilarie,au inceput sa-si care la pumni cu nemiluita.Pana la urma,n-au ascultat sfatul mamei si-au vorbit astfel:

    -Eu am crescut in turnul de miazanoapte si plec indata intr-acolo!zise Muresul .

    -Iar eu am crescut in turnul de miazazi, si plec intr-acolo! tipa Oltul.

    S-au despartit.Muresul cel intunecat la fire a pornit-o spre nord, iar Oltul cel iute din fire s-a repezit bolborosind spre sud. Dupa o vreme,pe Mures l-a razbit dorul dupa fratele sau:
    -Ne ciondanim noi,si-a zis Muresul ,dar tinem unul la altul. Mama ne-a rugat sa nu ne despartim.Ce-ar fi sa ma intorc din drum,ca sa-l caut pe fratele Olt?

    Pe o vale, Muresul s-a intors spre miazazi,dar nu l-a mai gasit pe Olt.S-a ratacit si-a luat-o spre apus,prin campii asa de
    frumoase,incat si-a uitat fratele geaman.
    In cetatea de scaun,craiasa primi vesti de la solii ei:
    -Chiar de la poarta,marita craiasa, Olt si Mures s-au certat si s-au despartit, incalcand porunca mariei tale. Suparata,craiasa a alergat sa-si intoarca feciorii din drum, dar nu i-a mai putut ajunge , deoarece fugeau strasnic in parti
    diferite. S-a pornit sa planga navalnic,curgand izvoaredin ochii ei:

    -Doamne, te rog sa povatuiesti pasii feciorilor mei. L-am pierdut pe crai. Fa,Doamne,orice numai sa nu piara niciodata
    baietii mei nastrusnici.

    Dumnezeu a ascultat ruga craiesei si,pe data,a hotarat sa-i prefaca in rauri nemuritoare. Si rauri au ramas pana
    astazi, pastrandu-si numele: MURESUL si OLTUL.
    Muresul curge lin spre campie, cuminte si cu speranta ca, dupa multe cotituri, isi va gasi fratele geaman. Iar oamenii il canta astfel:

    Mures,Mures,apa lina,
    Trece-ma-n tara straina
    Si-mi fa parte de hodina.


    Pe cand Oltul cel iute si nabadaios,se izbeste in pietrele muntilor, le rascoleste tumultuos, spumega si se insangereaza la Turnul Rosu , iar potrivitamenii i-au nascocit un cantec:

    Oltule,rau blestemat,
    Te-ai facut adanc si lat
    Ca vii mare,spumegat,
    Si cu sange-amestecat.
    "Capul plecat sabia nu-l taie, dar nici soarele nu-l vede!" - proverb romanesc


    Pentru a vizualiza link-urile sau imaginile din semnaturi, numarul postarilor dvs. trebuie sa fie 10 sau mai mare. Momentan aveti 0 postari.



    Pentru a vizualiza link-urile sau imaginile din semnaturi, numarul postarilor dvs. trebuie sa fie 10 sau mai mare. Momentan aveti 0 postari.

  3. #18
    Camelia Avatar
    Camelia este offline I.E. De'al casei
    Data inscrierii
    noiembrie 2006
    Locatie
    Ploiesti
    Posturi
    2.432

    Implicit Re: legende romanesti

    18. Legenda raului Doamnei

    In vremile de demult, alerga pe dealurile astea, o domnisoara romanca de frica tatarilor care o alergau vroind s-o pangareasca. Cand a ajuns la raul acesta , apa era mare si neputand-o trece, a inceput domnita sa fuga in sus pe malul stang al raului. Si a tot fugit pana la Corbi. Aici, fiind aproape, aproape s-o prinda tatarii , unde era sa fuga? A vazut in zavoi o piatra mare si s-a ascuns dupa aceasta . Totusi, tatarii care-o urmarisera prin toate locurile pe unde alergase, au gasit-o si aici. Cand i-a vazut domnita, a inceput sa tremure de groaza si a incercat sa treaca raul pentru a scapa cu viata. Insa nu a reusit si s-a inecat in rau . De atunci raului i se zice “Raul Doamnei”, iar pietrei dupa care a stat ascunsa, “Piatra Doamnei”.
    "Capul plecat sabia nu-l taie, dar nici soarele nu-l vede!" - proverb romanesc


    Pentru a vizualiza link-urile sau imaginile din semnaturi, numarul postarilor dvs. trebuie sa fie 10 sau mai mare. Momentan aveti 0 postari.



    Pentru a vizualiza link-urile sau imaginile din semnaturi, numarul postarilor dvs. trebuie sa fie 10 sau mai mare. Momentan aveti 0 postari.

  4. #19
    Camelia Avatar
    Camelia este offline I.E. De'al casei
    Data inscrierii
    noiembrie 2006
    Locatie
    Ploiesti
    Posturi
    2.432

    Implicit Re: legende romanesti

    19. Legenda Raul batranei Gseidi



    Pe drum spre Gheorgheni, dupa vreo 3 km mers pe jos, pe sub copaci exista un rau de unde nimeni nu bea apa pentru ca nu este buna la gust si pentru ca nu departe curge tanara domnisoara care este curata ca lacrima. Ei bine, a fost odata cineva care a baut apa din aceasta si a avut grija de el sa vadacum intinereste. Era o batrana numita Gseidi care locuia langa un castel sau in castel in castelul doamnei Rapsa si toata viata a carat apa de acolo la castel.
    "Capul plecat sabia nu-l taie, dar nici soarele nu-l vede!" - proverb romanesc


    Pentru a vizualiza link-urile sau imaginile din semnaturi, numarul postarilor dvs. trebuie sa fie 10 sau mai mare. Momentan aveti 0 postari.



    Pentru a vizualiza link-urile sau imaginile din semnaturi, numarul postarilor dvs. trebuie sa fie 10 sau mai mare. Momentan aveti 0 postari.

  5. #20
    Camelia Avatar
    Camelia este offline I.E. De'al casei
    Data inscrierii
    noiembrie 2006
    Locatie
    Ploiesti
    Posturi
    2.432

    Implicit Re: legende romanesti

    20. Legenda Raului Moldova



    Bucovina se afla in nordul Moldovei, una dintre cele mai mari provincii istorice ale României, alaturi de Muntenia (Valahia) si Transilvania (Siebenbürgen). Slabiciunea Portii a permis Imperiului Austriac si Rusiei sa îsi sporeasca aria de influenta si sa ia în posesie alte parti ale Imperiului Otoman. Nordul Moldovei a fost inclus în provincia Galizia, în 1849 a fost numita Ducat al Bucovinei, constituind pâna în anul 1918 o provincie independenta a Austro-Ungariei. Bucovina de astazi este constituita din partea de sud a provinciei, în timp ce jumatatea de nord apartine Ucrainei.

    Legenda Moldovei


    A fost odata un tânar print care domnea în tara sa la marginea Carpatilor. Îi placea vânatoarea înainte de toate. Într-o zi afla ca într-una din paduri traieste un zimbru atât de mândru si puternic, cum înca nimeni nu vânase. Oamenii povesteau ca purta o stea stralucitoare pe frunte si Luceafarul noptilor reci sta între coarnele sale. Nimeni nu fu însa atât de curajos sa se încumete sa îl vâneze. Toate acestea le auzi printul si se hotarî sa rapuna zimbrul si sa se aleaga cu mândrul trofeu. Printul îsi aduna tovarasii si porni calare prin paduri, pâna când cateaua sa lua urma zimbrului si iute ca vântul fugi înaintea tuturora. Printul o urma de îndata adânc în padure. Tovarasii sai erau cu mult în urma, când printul auzi mugetul înfricosator al zimbrului si latraturi furioase. Când ajunse în luminis vazu cu groaza cum cateaua sa credincioasa încoltise imensul animal. Cateaua, iute, vru sa sara în spatele zimbrului, însa acesta, cu o miscare scurta de coarne o omorî. Zimbrul mugind si frematând se întoarse catre print, care îl izbi cu putere în luceafarul din frunte. Uriasul animal cazu pe loc mort. Când tovarasii sai ajunsera în sfârsit în luminis, printul le spuse cu o voce mândra: „Zimbrul eu l-am învins. Priviti-i capul puternic; acest trofeu va deveni stema tarii mele si acest pârâu, ca si tara prin care curge, vor purta numele catelei mele, Molda”. Asa a primit Moldova stema si numele pe care îl poarta cu mândrie si astazi. Chiar daca acum zimbrii nu mai traiesc în paduri, curajul Voievodului Dragos a ramas în amintirea poporului.
    "Capul plecat sabia nu-l taie, dar nici soarele nu-l vede!" - proverb romanesc


    Pentru a vizualiza link-urile sau imaginile din semnaturi, numarul postarilor dvs. trebuie sa fie 10 sau mai mare. Momentan aveti 0 postari.



    Pentru a vizualiza link-urile sau imaginile din semnaturi, numarul postarilor dvs. trebuie sa fie 10 sau mai mare. Momentan aveti 0 postari.

  6. #21
    Camelia Avatar
    Camelia este offline I.E. De'al casei
    Data inscrierii
    noiembrie 2006
    Locatie
    Ploiesti
    Posturi
    2.432

    Implicit Re: legende romanesti

    22. Legenda Raului Sambata



    Dupa o legenda straveche apa Simbetei izvoraste dintre radacinile Bradului Cosmic si inconjoara Pamintul de 7 sau 9 ori si se varsa in Iad. La izvoarele ei este pura si sus pe pamint e un panaceu universal. Pe masura ce inconjoara Pamintul, gradul ei de purificare scade, iar cind intra in Iad clocoteste in flacari. De Pastele Blajinilor in unele sate pe malurile apelor curgatoare se puneau in blid de lemn coji de oua, farimituri de cozonac si luminari carora le dadeau drumul pe apa. Ca sa ajunga pe apa Simbetei in Ostrovele albe la rohmani sau blajini, ca sa serbeze si ei Pastele. Ostrovul alb sau Ostrovele albe faceau parte din lumea alba. Locuitorii uricii albi, tineau multe posturi albe si se imbracau in alb, semn al puritatii lor sufletesti. La moartea batrinilor codalbi din comunitatile obstesti libere, rudele se imbracau in alb. La rom^ni doliul alb s-a mentinut pina in vremea noastra in unele sate din Baragan si Carpatii Orientali. Termenul de alb este frecvent in legende despre unele manastiri minunate (Manastirea alba), pentru unele ape, (Izvorul alb), pentru o constelatie populara (Calea laptelui, sau Cale alba), pentru unele zile din an Joile albe, pentru unele sarbatori, (Pastele alb sau a Blajinilor). Excentrice Ostrovului alb erau Ostrovele intunecate sau Negre in care rataceau nefericite umbrele celor ce trebuiau sa intre in Iad. Lumea alba isi merita deci numele pentru faptul ca albul in semnul luminii e lumea in care se desfasoara o antropomahie intre pur si impur si in care culoarea alba combate demonizmul, e aptropaica si tot odata tropaica pentru omenire. Negru Brun. Din zecile nuante intermediare la culoarea de baza, negru-brun a fost izolat ca simbol, a fost interpretat cultic inca la inceputul civilizatiilor carpatice. Dupa culoarea razelor de Soare si dupa focul ca para, culoarea solului fertil s-a alcatuit drept simbol. In raportul Pamint - Cer, Mama - Glie a asigurat existenta biologica, a creat conditiile necesare vietii terestre temporare. Dupa dovezi arheologice, negru-brun a fost alaturi de ocru-rosu in exprimarea simbolica, in "scriere" in metogramele pictate pe stinca grotelor locuite. aceasta exprimare in simboluri presupune sa fi fost superioara gindirii naturaliste, a fost superioara ideatic, celui care a condus la redarea scenelor de vinatoare de tipul celor de la altamira. Gindirea abstracta a dat sens profund, prin pata si contur a concretizat imaginea in contextul raportului cu entitatile abstracte. In mitologia romaneasca, Soarele este tatal, reprezentat prin ocru-rosu. Pamintul este mama, izvor de hrana; aici, negru-brun al solului fertil. alb-crem simbolistic imparte in viata paradisiara si viata subterana. Mitologia celor trei simboluri creaza ceruri superiaore in trei, cinci, sapte, noua nivele. al doilea compartiment, cel terestru a fost creat ca suport al vietii limitate in timp. Compartimentul al III-lea cel subteran a intrat conceptual in sistimul dual, a asigurat echilibrul celor doua aspecte ale tatalui universal. Ceramica neolitica Cucuteniana a intrat in conceptul ei cromatic, toate aspectele sistemului duala. In aceasta realizare negru-brun a fost si a ramas singurul semn al creatiei, al perpetuarii dovada fiind atributele zeitatilor si cu totul deosebit cele a zeitei-pasare.
    "Capul plecat sabia nu-l taie, dar nici soarele nu-l vede!" - proverb romanesc


    Pentru a vizualiza link-urile sau imaginile din semnaturi, numarul postarilor dvs. trebuie sa fie 10 sau mai mare. Momentan aveti 0 postari.



    Pentru a vizualiza link-urile sau imaginile din semnaturi, numarul postarilor dvs. trebuie sa fie 10 sau mai mare. Momentan aveti 0 postari.

  7. #22
    Camelia Avatar
    Camelia este offline I.E. De'al casei
    Data inscrierii
    noiembrie 2006
    Locatie
    Ploiesti
    Posturi
    2.432

    Implicit Re: legende romanesti

    23. Legenda Fantanii Adancata



    Cu multi ani in urma, o femeie batrana si foarte credincioasa a fost fortata sa traiasca in mijlocul unei campii, fara adapost. Oamenii care au auzit despre existenta si credinta femeii, au dorit sa o ajute si sa-i construiasca o casa. Dar ea i-a rugat pe sateni sa sape o fantana. Acestia au sapat la mare adancime , dar nu au dat de apa, asa ca au renuntat. Dezamagita, femeia a inceput sa se roage Domnului, plangand is implorandu-l sa faca o minune si sa umple fantana cu apa. Dimineta aurmatoare, femeia a auzit un zgomot ciudat venind din fantana. Cand s-a apropiat, si-a dat seama ca rugaciunile ei au fost auzite si a inteles ca lacrimile varsate zilele trecute s-au transformat in apa.
    "Capul plecat sabia nu-l taie, dar nici soarele nu-l vede!" - proverb romanesc


    Pentru a vizualiza link-urile sau imaginile din semnaturi, numarul postarilor dvs. trebuie sa fie 10 sau mai mare. Momentan aveti 0 postari.



    Pentru a vizualiza link-urile sau imaginile din semnaturi, numarul postarilor dvs. trebuie sa fie 10 sau mai mare. Momentan aveti 0 postari.

  8. #23
    Camelia Avatar
    Camelia este offline I.E. De'al casei
    Data inscrierii
    noiembrie 2006
    Locatie
    Ploiesti
    Posturi
    2.432

    Implicit Re: legende romanesti

    24. Legenda Fantanii lui Ducipol



    Langa muntele Petridu, pe locul numit si Cheile Turzii sunt foarte multe pesteri. Muntele este taiat de valea raului Hasdatu care curge prin M-tii Apuseni. Se spune ca pe aceasta stanca s-a urcat un barbat pe numit Alexandru cel Mare calare pe calul sau numit Ducipol. Calul a sarit foarte sus pentru a trece stanca. El a atins cu gura versantul vestic, transformandu-l intr-o fantana. De aceea, aceea fantana poarta numele Fantana lui Ducipol.
    "Capul plecat sabia nu-l taie, dar nici soarele nu-l vede!" - proverb romanesc


    Pentru a vizualiza link-urile sau imaginile din semnaturi, numarul postarilor dvs. trebuie sa fie 10 sau mai mare. Momentan aveti 0 postari.



    Pentru a vizualiza link-urile sau imaginile din semnaturi, numarul postarilor dvs. trebuie sa fie 10 sau mai mare. Momentan aveti 0 postari.

  9. #24
    Camelia Avatar
    Camelia este offline I.E. De'al casei
    Data inscrierii
    noiembrie 2006
    Locatie
    Ploiesti
    Posturi
    2.432

    Implicit Re: legende romanesti

    25. Legenda Iezerului Mare si Iezerului Mic



    In Muntii Tibinului sunt ascunse precum niste perle doua lacuri cristaline: «Iezerul are »(1992m)si « Iezerul Mic »(2060m). Pastorul care traia in acei munti spunea ca doua lacuri s-au nascut din lacrimi de durere. In munti traia fiica pastorului ,frumoasa si mandra. Pastorul a numit-o”frumoasa muntilor”. In acele timpuri mai traiau doi pastori curajosi. Amandoi s-au indragostit de tanara fata iar fata ii iubea de asemenea.Pentru a castiga fata,cei doi pastori au decis sa se dueleze. Intr-o zi insorita s-au luptat si ranit reciproc.Unul dintre ei a murit in lupta,cu capul retezat de arma inamica. Celalalt a murit datorita ranilor sale,in valea dintre munti. Cand fata a vazut ca pretendentii sai au murit ,a plans mult. Ochii ei au devenit o mare de lacrimi,si din acele lacrimi de durere s-au format doua lacuri si pana astazi,apa este curata si pura precum lacrimile. Din acele doua lacuri au pornit Raul Mare si Raul Mic.S-au unit si au format raul numit Raul Tibinul.
    "Capul plecat sabia nu-l taie, dar nici soarele nu-l vede!" - proverb romanesc


    Pentru a vizualiza link-urile sau imaginile din semnaturi, numarul postarilor dvs. trebuie sa fie 10 sau mai mare. Momentan aveti 0 postari.



    Pentru a vizualiza link-urile sau imaginile din semnaturi, numarul postarilor dvs. trebuie sa fie 10 sau mai mare. Momentan aveti 0 postari.

  10. #25
    Camelia Avatar
    Camelia este offline I.E. De'al casei
    Data inscrierii
    noiembrie 2006
    Locatie
    Ploiesti
    Posturi
    2.432

    Implicit Re: legende romanesti

    26. Legenda Lacului Fecioarei



    Cu mult timp in urma,pe vremea cand Moldova era invadata de turci,in satul Racaciuni traia o fata frumoasa si delicate,fata boierului. In ziua cand turcii au ajuns in sat,conducatorul acestora a vazut fata si a vrut sa-I devina sclava.Fata nu dorea sa-si piarda onorea si sa-si paraseasca familia si de aceea a fugit. Conducatorul turc calare pe calul sau alb a incercat prinda,fata a fugit pana ce a obosit si a cazut pe o carare in vale. Cand a vazut ca turcul se apropia de ea, fata a continuat sa fuga pe cararea care ducea la o prapastie. In omentul in care l-a vazut pe conducatorul turc apropiindu-se din ce in ce mai mult, s-a aruncat in prapastie. Pe asura ce cadea in gol, tanara s-a tranformat intr-o comoara acoperita de ape. Astfel prapastia a devenit un lac intins si linistit. Intr-o zi, un taran a vrut sa recupereze comoara, dar a murit. De atunci nimeni nu a mai indraznit sa se aventureze s-o caute.
    "Capul plecat sabia nu-l taie, dar nici soarele nu-l vede!" - proverb romanesc


    Pentru a vizualiza link-urile sau imaginile din semnaturi, numarul postarilor dvs. trebuie sa fie 10 sau mai mare. Momentan aveti 0 postari.



    Pentru a vizualiza link-urile sau imaginile din semnaturi, numarul postarilor dvs. trebuie sa fie 10 sau mai mare. Momentan aveti 0 postari.

  11. #26
    Camelia Avatar
    Camelia este offline I.E. De'al casei
    Data inscrierii
    noiembrie 2006
    Locatie
    Ploiesti
    Posturi
    2.432

    Implicit Re: legende romanesti

    27. Legenda Raului Jiu



    A fost odata ca niciodataun imparat care avea un fiu pe nume Jiu. Tanarul era chipes, inalt, brunet si foarte puternic. Sus, pe deal, locuia o ciobanita foarte frumoasa, cu pielea alba ca laptele, cou ochii negrii ca lemnul ars. Cand mergea cou oile, ea canta mai tare si mai frumos ca pasarile. Prnitului Jiu ii placea foarte mult sa cutreiere padurea. Auzind cantul frumoasei ciobanite, s-a apropiat de ea si vazan-o s-a indragostit imediat. Dragostea lor nu a fost acceptata de tatal tanarului Jiu. Intr-o zi, imparatul vazand ca fiul lui lipseste mult de acasa, l-a urmarit pe fiu si i-a vazut impreuna. Tanara ciobanita a fost trimisa departe, iar baiatul transformat in apa. De atunci fiul isi cauta iubita.
    "Capul plecat sabia nu-l taie, dar nici soarele nu-l vede!" - proverb romanesc


    Pentru a vizualiza link-urile sau imaginile din semnaturi, numarul postarilor dvs. trebuie sa fie 10 sau mai mare. Momentan aveti 0 postari.



    Pentru a vizualiza link-urile sau imaginile din semnaturi, numarul postarilor dvs. trebuie sa fie 10 sau mai mare. Momentan aveti 0 postari.

  12. #27
    Camelia Avatar
    Camelia este offline I.E. De'al casei
    Data inscrierii
    noiembrie 2006
    Locatie
    Ploiesti
    Posturi
    2.432

    Implicit Re: legende romanesti

    28 - Luceafărul de seară şi Luceafărul de zi (basme populare) - I



    A fost când a fost, pe vremea când se potcovea puricele cu nouăzeci şi nouă ocă de fier la un picior, cu nouăzeci şi nouă ocă de oţel la alt picior şi tot i se părea uşor.


    A fost odată un împărat şi avea împăratul cela un bahore(1), de băiat neastâmpărat şi zbânţuit, de nu mai avea încotro. Într-o zi, băiatul a ieşit la poartă şi împroşca cu praştia pietre. Tocmai atunci a trecut prin poarta palatului o babă cu un ulcior cu apă. Băiatul a împroşcat şi a nimerit drept în ulcior. Ulciorul s-a stricat, apa toată s-a vărsat, iar baba s-a întors şi i-a zis băiatului:
    — Să mergi tot pământul umblător, astâmpăr să nu mai ai, până nu vei nimeri pe tărâmul fără de moarte, şi nici acolo ceas de tihnă şi loc de odihnă să nu-ţi afli.
    Băiatul s-a întors în palat şi după trei zile a prins a se lua pe gânduri, l-a pălit o tristeţe şi un dor să meargă în lume, să găsească tărâmul fără moarte. S-a luptat el în sinea lui cât s-a luptat şi într-o bună dimineaţă îi spune împăratului să-i dea bani de cheltuială, haine de primeneală, sabie şi buzdugan, că se duce în lume. N-a putut nimeni să-i stea în cale, s-a dus feciorul împăratului şi dus a fost. Dacă s-a pornit, a mers pe un drum, pe altul, ba într-un sat, ba în altul, pe la Bălţi, pe la Soroca, mai ştiu eu pe unde, şi a ajuns la o chilie. A bătut în uşă, a ieşit un sihastru şi l-a întrebat:
    — Ce cauţi, măi băiate?
    — Caut tărâmul fără de moarte.
    Sihastrul s-a mirat:
    — Încă nu mi s-a dat ochii a vedea şi urechile a auzi de aşa tărâm.
    Băiatul s-a scârbit.
    — Ce mă fac eu acum, că doar înapoi n-am să mă întorc.
    Sihastrul atunci i-a dat un sfat:
    — Treci pădurea aceasta deasă şi întunecoasă. În pădure ai să întâlneşti tot felul de jivine, pe la toate să mergi, să le dai bună ziua! La urmă ai să ajungi la un palat, dinaintea acestui palat stă culcat un balaur cu capul pe prag, îi dai şi lui bună ziua; el de bucurie are să întoarcă capul într-o parte, şi ai să treci. Acolo ţi-or spune încotro să mergi.
    Feciorul împăratului aşa a şi făcut, a umblat pădurea toată, şi câte animale, păsări şi gângănii a întâlnit pe toate le-a hiritisit. După aceea a ajuns la un palat. În faţa palatului stătea un balaur culcat cu capul pe prag. Feciorul împăratului de departe s-a închinat şi i-a zis:
    — Bună ziua, laur-balaur cu solzii de aur!
    Balaurul s-a bucurat, a întors capul şi a spus:
    — Să nu-mi fi dat bună ziua, aici îţi făceam capătul.
    Băiatul a păşit pragul şi a răspuns:
    — Să te fi repezit asupra mea, aici te făceam harcea-parcea.
    A intrat feciorul împăratului în palat şi a văzut un moşneag cât lumea de bătrân.
    — Ce vânturi te poartă, voinice?
    — Caut tărâmul fără de moarte.
    — Departe-i, voinice,departe, nimeni n-a fost pe cele tărâmuri şi nimeni nu ştie drumul. Fiindcă mi-ai hiritisit jivinele toate, o să-ţi dau un ghem de aur, să-ţi arate calea înainte. Încotro se va rostogoli ghemul, într-acolo să mergi.
    Şi-a luat băiatul ziua bună, a aruncat ghemul şi ghemul a prins a se cotili peste dealuri, peste văi, peste câmpii, peste pustii. Cât mergea ghemul, se desprindea de pe el un fir de aur subţire ca o aţă de păianjen. Aşa a mers voinicul cale lungă, şi într-un târziu a ajuns la un stejar, unde s-a oprit să poposească.
    S-a aşezat voinicul la umbră şi a nimerit drept pe o ghindă, care crăpase şi slobozise colţ. Ghinda, simţind aşa greutate asupra ei, întreabă:
    — Cine eşti, voinice, şi încotro mergi?
    — Sunt fecior de împărat, merg la tărâmul fără de moarte, să trăiesc cât lumea şi pământul.
    Ghinda îi zice:
    — Dă-te de pe mine, că abia am încolţit, sunt firavă şi slabă, să nu mă striveşti, lasă-mă să cresc şi, dacă vrei, stai aici cu mine şi vei trăi până voi creşte eu stejar mare şi falnic, vei vieţui până voi ajunge la adânci bătrâneţe şi, când mă voi risipi din picioare şi se vor scălda vrăbiile în colbul meu, abia atunci o să-ţi vie şi ţie sfârşitul.
    Feciorul de împărat s-a sculat, a învelit ghinda cu pământ, ca să crească, şi-a luat ziua bună şi s-a pornit mai departe. A mers el şi a tot mers din urma ghemului şi a ajuns la un butuc de viţă de vie, încărcat cu struguri. S-a oprit voinicul la popas, a rupt un strugure şi a mâncat. După ce s-a săturat, viţa de vie l-a întrebat:
    — Unde te duci, voinicule?
    — Mă duc la tărâmul fără de moarte, unde voi trăi cât lumea şi pământul.
    Viţa de vie îi zice:
    — Îngroapă o bobiţă în pământ, să crească, să rodească şi, dacă doreşti, stai aici şi vei trăi până s-a înmulţi poama, de nu vor avea loc rădăcinile în pământ şi frunzele sub soare, şi cât voi fi aici, vei bea vin şi vei mânca poamă.
    Voinicul a îngropat o bobiţă de poamă în pământ şi a zis:
    — Îţi mulţumesc, viţă de vie, rămâi cu bine, creşte şi te înmulţeşte, că eu mă duc mai departe.
    — Fii sănătos şi umblă în plin.
    Feciorul de împărat a mers înainte şi, nu multă zăbavă, vede un vultur. El a întins arcul să tragă. Vulturul atunci zice:
    — Voinice, nu trage şi nu mă săgeta. Ia şi mă lecuieşte şi mă vermuieşte(2), că de mare folos ţi-oi fi. Când te-a păli vreo nevoie mare, numai cu gândul să te gândeşti la mine şi eu voi fi la tine.
    Feciorul de împărat i-a purtat de grijă vulturului, i-a legat rănile cum ştia mai bine, l-a hrănit, l-a lăsat bun sănătos şi de acolea a mers mai departe şi a ajuns la malul unei ape. Mergând aşa pe malul apei, vede ceva strălucind şi înălbind înainte. Se uită el şi se gândeşte:
    — Oare ce să fie?
    A mers el hăt departe, şi când colo ce să vadă? Marea se trăsese la adânc, iar pe nisipul fierbinte ca focul se pârpâlea împăratul peştilor — lung de doisprezece paşi şi înalt de un stat de om, cu solzii de aur, cu aripile de argint, cum nu s-a mai pomenit cândva pe pământ. Băiatul s-a apropiat şi a zis:
    — Alei, bun ospăţ de peşte o să mai fac!
    Peştele l-a auzit şi i-a răspuns:
    — Voinice, dacă mă vei mânca, n-ai să te îngraşi, mai bine ia şi mă dă la adânc şi, când îi gândi la mine, eu oi fi la tine.
    El a căutat un druc lung, l-a săltat pe încetul şi l-a dat pe împăratul peştilor în mare.
    Apoi băiatul şi-a luat drumul înainte şi a mers multă lume-împărăţie, cuvântul să ne fie, limba să nu ostenească, nici să poposească, şi la o bucată de loc vede o vulpe, fugărită de ogari, muşcată de câini. El întinde arcul să tragă, dar vulpea zice:
    — Voinice, nu mă omorî, apără-mă de câini şi de ogari, lecuieşte-mă şi la nevoie ţi-oi fi de ajutor.
    S-a repezit feciorul de împărat, a alungat câinii şi ogarii, a luat-o sub ocrotirea lui şi i-a purtat de grijă, până s-a întremat vulpea de-a binelea, şi i-a dat drumul. La despărţire vulpea i-a zis:
    — Mulţumesc, fecior de împărat, că nu m-ai lăsat să mă rupă câinii şi ogarii. Când îi ajunge la vreo greutate, să te gândeşti la mine şi eu voi fi la tine.
    A plecat feciorul de împărat iar la drum, şi cu cât mergea, ghemul cel de aur se dezvârtea şi se făcea tot mai mic. Aşa a mers el pe bură nescuturată, pe cale necălcată, până a ajuns la un ulm cu două tulpini.
    Între tulpinile ulmului era întinsă o pânză de păianjen, iar pe pânză se zbătea un ţânţar. Când l-a văzut pe feciorul de împărat, ţânţarul a prins a striga:
    — Voinice, voinice, scapă-mă, că ţi-oi sta într-o mână de ajutor.
    Eu ştiu unde te duci, te duci la tărâmul fără de moarte, şi de mi-i face un bine, la vremea vremii şi eu te-oi ajuta cu ceva.
    Drumeţul, dacă a văzut treaba de-aşa, s-a oprit, l-a hrănit şi i-a dat drumul.
    — Mulţumescu-ţi dumitale, om călător, pentru benefacere. Când îi avea vreo greutate, numai cu gândul să te gândeşti la mine şi eu voi fi la tine. Iar acum mergi sănătos înainte, căci nu ţi-a rămas mult de mers şi vei ajunge la un palat. Acolo dacă vei ajunge, mergi drept la împărat şi cere-i fata cea mai mică de mireasă, că până nu-i fi însurat, nu-i putea stăpâni tărâmul fără de moarte.
    A mers feciorul de împărat, a ţinut tot drumul înainte şi de cale lungă ghemul se tot micşora , se făcuse cât un măr, apoi cât o nucă, şi când ajunsese cât mazărea, a văzut feciorul de împărat înaintea lui nişte palate aurite, poleite, mândre şi, ce să mai vorbesc, erau aşa de frumoase, că nu se mai aflau altele să le stee împotrivă pe faţa pământului. Feciorul de împărat a mers drept la palat şi a bătut în poartă. Împăratul a trimis straja de l-a întrebat ce umblă el acolo, de unde vine şi încotro se duce.
    Feciorul de împărat i-a spus totul de-a fir a-n păr. Iaca cum şi iaca ce... atunci a ieşit împăratul la poartă şi voinicul i-a vorbit aşa:
    — Luminate împărate, vedea-o-aş pe fiica ta cea mai mică mireasă în capul mesei şi pe mine mire alături de ea. Iată am venit să-i cer mâna. Mi-o dai?
    — Ţi-o dau, ţi-o dau, dacă te vei putea ascunde să nu te găsească nimeni. Atunci vom face nuntă şi vei trăi aici la palat cât lumea şi pământul, căci de la poarta aceasta începe tărâmul fără de moarte.
    Acum pe sărmanul băiat îl pălise o scârbă ca aceea, dar ce era să facă. Stând aşa pe gânduri, îşi aduse aminte de vultur şi cât ai clipi din ochi vulturul a fost lângă dânsul.
    — Ce te-ai întristat, stăpâne?
    — Uite ce nevoie m-a pălit...
    Şi a prins a-i spune de porunca împăratului.
    — Cât despre asta, n-ai ce te întrista.
    Vulturul l-a luat pe feciorul împăratului şi l-a dus tocmai la torţile cerului şi l-a ascuns după nouă rânduri de nouri.
    Împăratul avea trei fete tot o faţă, tot un păr, tot o îmbrăcăminte, tot o ciuboţică. A ieşit împăratul, cu sabia goală, cu fata cea mai mare şi i-a spus hotărât că, dacă nu l-a găsi pe feciorul împăratului unde-i ascuns, îi ia capul. Fata s-a dus la vâzdogărie, şi-a luat o vâzdoagă în paneraş şi a ieşit cu tatăl său în pragul uşii, să-l vadă pe feciorul împăratului.
    S-a uitat fata pe pământ, nu l-a văzut, s-a uitat în mare, nu l-a văzut, s-a uitat în cer, l-a văzut şi a strigat:
    — Ieşi de după nouri, că te văd.
    Cât te-ai şterge la ochi, vulturul l-a coborât pe feciorul împăratului din nouri.
    Împăratul zice:
    — Acum ce, să-ţi iau capul?
    Fata i-a luat apărarea voinicului:
    — Luminate împărate, păcatul de prima dată se iartă.
    Împăratul l-a iertat.
    — Iată te iert, dar a doua oară, dacă te va vedea fata cea mijlocie, îţi iau capul.
    Împăratul s-a dus la palat s-o aducă pe fiica cea mijlocie. Băiatul nu mai ştia ce să facă.
    Cum stătea el oropsit şi se tânguia, cine să-l scoată dintr-o greutate ca aceasta, îşi aduce aminte de împăratul peştilor. Numai cu gândul s-a gândit şi, când colo, ce să vezi, se pomeneşte cu marea la zidurile palatului şi cu peştele săltând din apă.
    — Ce necaz ai, stăpâne?
    — Am dat peste primejdie...
    Şi prinde a-i spune de cuvântul împărătesc, că-l ameninţă să-i taie capul.
    — Vai de mine, fă-ţi pace, nici capul nu-ţi bate, ştiu eu nişte ascunzişuri prin fundul mării, că nu te mai găseşte nimeni cât pururea.
    Peştele l-a luat pe feciorul împăratului în gură, ca pe un grăunte, şi l-a dus în străfundul mărilor.
    Împăratul a ieşit cu fiica cea mijlocie, a scos sabia din teacă şi i-a spus:
    — Să-l găseşti pe feciorul împăratului unde-i ascuns, că de nu, capul nu-ţi mai stă unde stă.
    Fata împăratului s-a spălat pe faţă, şi-a pus o vâzdoagă în paneraş, şi s-a uitat să-l vadă pe feciorul de împărat. L-a căutat fata pe tot pământul umblător şi nu l-a găsit, s-a uitat în cer, pe după soare, pe după lună — nu l-a aflat, s-a uitat fata în fundul mărilor şi l-a zărit. Împăratul a strigat:
    — Ieşi, voinice, că te-a văzut fata mea.
    Peştele l-a scos la mal, şi împăratul, când l-a văzut, i-a spus:
    — Acum se cuvine să-ţi iau capul.
    Fata cea mijlocie a sărit:
    — Iartă-l, tată, căci păcatul de-al doilea se iartă; dacă-l vei vedea a treia oară, să-i ei capul.
    — Ei, iată te iert şi a doua oară pe cuvântul fetei. Dacă şi a treia oară nu te vei putea ascunde, să ştii că nu mai calci iarbă verde.
    A ajuns feciorul de împărat la aman scârbă, groază, ţine-te, inimă!
    — O să-mi ieie capul şi mântuită-i socoteala, ce să fac eu să nu mă vadă fetele împăratului, cine să mă scoată de la un necaz ca acesta?
    Pe când se văieta el, îşi aduce aminte de vulpe, şi cât s-a gândit —iată şi vulpea dinaintea lui.
    — Ce plângi, stăpâne?
    — Iaca cum şi iaca ce...
    — Taci, nu plânge şi nu te scârbi pentru atâta treabă, fă-ţi pace, nici capul să nu te doară. Dacă ţi-i vorba de aşa, hai cu mine, că ştiu eu ce-oi face.
    S-a pornit vulpea înainte, feciorul de împărat după dânsa, au sărit pârleazul prin fundul grădinii, au intrat în vâzdogăria fetelor, şi vulpea s-a rotit împrejur, l-a lovit pe feciorul împăratului cu coada şi l-a făcut o vâzdoagă mare, înflorită, decât toate vâzdoagele mai aleasă şi mai frumoasă.
    Fata cea mai mică a împăratului s-a spălat, s-a dus la vâzdogărie şi tocmai vâzdoaga aceea a rupt-o, căci i-a plăcut mai mult, şi a pus-o în paneraş.
    A ieşit împăratul în faţa palatului cu sabia goală, a chemat-o pe fata cea mai mică şi i-a hotărât să-l caute pe feciorul împăratului unde ştie, că, de nu, îi taie capul cu sabia.
    Se uită fata împăratului pe pământ — nu-i; se uită pe mare — nu-i; se uită în cer — tot nu-i. Se mai uită ea o dată prin fundul pământului, prin întorsul cerului, pe scările stelelor şi mai departe, nu-i şi pace.
    Împăratul atunci i-a zis:
    — Uită-te bine, tu îl ascunzi!
    Fata a răspuns:
    — M-am uitat de-a mărunţelul şi nu-i, umbra lui este, iar el nu se vede.
    Împăratul n-a avut încotro şi a strigat:
    — Ieşi, voinice, de unde eşti, că nu te-a văzut fata mea.
    El a sărit din paneraş şi a zis:
    — Iată-mă-s, împărate!
    — Bine, voinice, văd că eşti viteaz.
    Împăratul a dat poruncă să vină muzicile şi i-a spus băiatului să intre în curte, s-o cunoască pe fata cea mai mică; dacă va cunoaşte-o, face nunta, iar de nu, îi taie capul. Când să se vadă băiatul cu gândurile împlinite, na-ţi-o şi pe aceasta mai decât toate. Se pune el pe plâns şi plânge, şi plânge până i se făcură ochii ca păstrama. De bună seamă, nu mai scapă. Cât a fost, a fost, iar acum — hotărât că împăratul îi ia capul. Cum se văieta el aşa, şi-a adus aminte de ţânţar. Şi cât a gândit cu gândul, ţânţarul a şi fost lângă dânsul.
    — Ce greutate ai, stăpâne, de boceşti aşa de tare?
    — Cum să nu plâng, sărmanul de mine, că uite când să mă văd şi eu scăpat de nevoi, mă sfârşeşte împăratul de zile. Mai pot eu să le deosebesc pe fetele împăratului, când ele seamănă leit una cu alta?
    — Nu te scârbi, stăpâne, nici în seamă nu lua, eu le cunosc bine pe fetele împăratului, ştiu care-i mai mare, care-i mai mică, eu între dânsele am crescut. Când le-a scoate împăratul pe tustrele, eu mă voi aşeza pe nas la cea mai mică şi tu pe aceea s-o alegi. Fetele împăratului au ieşit toate tot un ochi, tot o faţă, aceeaşi statură, aceeaşi rochie, nici ca să se deosebească cu ceva. Ţânţarul a zburat prin stufării, prin dudăi, a venit şi s-a aşezat pe nasul uneia dintre fete. Fata a ridicat mâna să-l pălească, da feciorul împăratului a apucat-o de mână şi a spus:
    — Aceasta-i, împărate, fata cea mai mică.
    Împăratul a zis:
    — Adevărat, aceasta este.
    Şi era fata aceea mândră şi frumoasă, ca soarele când răsare, ca busuiocul cu floare.
    Împăratului foarte bine i-a părut, l-a poftit pe mire în palat, l-a pus în capul mesei şi i-a vorbit:
    — Dau fiica după tine şi împărăţia cât încape în hotare. De azi înainte vei trăi cu noi, nu vei şti de moarte, vei vieţui de-a pururi cât lumea şi pământul. Umblă şi cutreieră împărăţia în lungiş şi în curmeziş, dar înapoi, pe poarta care ai intrat, să nu ieşi, că o să fie rău.
    Feciorul de împărat a intrat şi a văzut grădini de aur şi argint împodobite cu piatră scumpă, fântâni zidite de marmoră cu căni de argint, râuri pe care curgeau lapte şi miere, dumbrăvi cu fel de fel de păsări cântătoare, pajişti cu flori, cu iarbă verde crescută, în trei, în patru împletită, bătută cu mărgărint, de n-am văzut de când sunt...
    Şi câte şi mai câte nu erau acolo, ca să stai să la spui pe toate, le-ai spune, dar nunta s-a aşezat cu tot temeiul, cu chiote şi veselie şi aşa a ţinut nunta aceea multă vreme, cât anume nu pot spune, căci acolo soarele nici nu răsărea, nici nu asfinţea, stătea numai în crucea amiezii.
    După nuntă, s-a aşezat feciorul împăratului pe trai şi trăia ca în flori de măr. La un timp de vreme a plecat el la vânătoare, a luat arcul şi, când a tras, săgeata a zburat peste poartă. El a văzut încotro a zburat săgeata, s-a luat după dânsa şi a uitat de poveţele socru-său.
    A tras zăvorul, a deschis poarta şi nu s-a mai gândit să păţească ceva. Când colo, vede strălucind firişorul de aţă de la ghemul cel de aur, îşi aduce aminte de casă, de tată, de mamă şi-l păleşte un dor să se ducă să-i vadă. Mai trece cât mai trece, şi ce gândi el? Las toate în pământ şi mă duc acasă, să văd ce mai este.
    Împăratul i-a tot zis:
    — Stai, dragul tatei, n-ai la ce te duce, că de atunci au trecut maluri de vreme, nici pomeneală de părinţi, nici neam din răsstrăneamul lor nu mai este.
    Dar el n-a crezut. S-a gătit voinicul de drum, şi-a pus armele la îndemână, s-a închinat până la pământ şi a plecat. Împăratul şi fata cea mai mică au rămas cu jale în inimă. S-a pornit feciorul de împărat pe firişorul cel de aur şi a tot mers calea înapoi, a ajuns la viţa de vie şi a găsit-o bătrână, întinsă pe coline, că nu i se vedea capătul nici într-o parte, nici în alta.
    — Stai, voinice, şi poposeşte.
    El i-a răspuns:
    — Bun cuvânt ai, dar mă grăbesc să ajung mai degrabă acasă.
    A mers el mai departe şi a ajuns la un stejar bătrân. Şi stejarul l-a cunoscut.
    — Îngăduie, voinice, stai la popas, că mare bine mi-ai făcut, când ai trecut pe aici. Eu am crescut din ghinda pe care ai acoperit-o cu pământ.
    Feciorul de împărat s-a mirat, nici nu-i venea să creadă că a trecut atâta vreme.
    A mers mai departe, a ajuns la palatul de unde luase ghemul de aur şi l-a găsit pe balaur uscat de bătrân. I-a dat bună ziua, balaurul s-a bucurat, a întors capul şi a spus:
    — Măi băiate, acum era să te mănânc, dar fiindcă mi-ai dat bună ziua nu-ţi fac nimica.
    "Capul plecat sabia nu-l taie, dar nici soarele nu-l vede!" - proverb romanesc


    Pentru a vizualiza link-urile sau imaginile din semnaturi, numarul postarilor dvs. trebuie sa fie 10 sau mai mare. Momentan aveti 0 postari.



    Pentru a vizualiza link-urile sau imaginile din semnaturi, numarul postarilor dvs. trebuie sa fie 10 sau mai mare. Momentan aveti 0 postari.

  13. #28
    Camelia Avatar
    Camelia este offline I.E. De'al casei
    Data inscrierii
    noiembrie 2006
    Locatie
    Ploiesti
    Posturi
    2.432

    Implicit Re: legende romanesti

    28 - Luceafărul de seară şi Luceafărul de zi (basme populare) II -

    CONTINUARE


    Feciorul de împărat a intrat şi l-a găsit pe stăpânul palatului. De multă vreme ce-a trecut îi crescuse barba, cu o parte se învelea şi alta îşi aşternea. Bătrânul a ridicat genele de la ochi cu cârja, s-a uitat la voinic şi a zis:
    — Înapoi când vei veni, tot pe aici să treci.
    Şi-a luat el ziua bună, s-a pornit spre casă, căci nu mai rămăsese mult, şi când a ajuns la chilia sihastrului, a dat de o sihlă deasă, să te apuce lupii de spate. Cât despre chilie, sihastru — nici urmă. L-a pălit pe feciorul de împărat tristeţea şi mai că-l bătea gândul să se întoarcă înapoi, dar nu s-a oprit, a mers înainte şi a ajuns acasă. S-a uitat încolo, s-a uitat încoace, într-o parte, în alta, şi n-a văzut nimic. Numai prepunea locurile. A potrivit cam pe unde era casa părinţilor, dar n-a găsit nici palat, nici curte, erau numai nişte risipituri. Într-o râpă a zărit o căscioară. S-a dus acolo şi a întrebat aşa şi aşa. În casa aceea trăia un moşneag de trei sute de ani. El i-a spus că a auzit de la răsstrăbuni că a fost aici curtea unui împărat, care avea un fecior, şi vorbeau că s-a dus pe lume după viaţă fără moarte şi tinereţe fără bătrâneţe, să trăiască cât lumea şi pământul. În sat a fost după aceea o ciumă şi a murit şi om, şi vită, şi pasăre. Feciorul de împărat s-a scârbit, şi-a adus aminte de sfatul lui socru-său şi s-a întors înapoi.
    Când a ajuns pe locul unde fusese poarta curţii împărăteşti vede un marcoteţ(3). Dă voinicul cu piciorul în marcoteţ şi de desupt iese moartea — neagră, uscată.
    — Ehe, dragul mătuşii, tocmai acum ai venit, de când te aştept eu, nu-mi pot mântui zilele fără tine.
    Voinicul şi-a ţinut firea şi hai fuga înapoi, de da inima dintr-însul, să ajungă cât mai degrabă la tărâmul de unde venise. Când l-a văzut moartea fugind, s-a luat după dânsul. Aproape de casa moşneagului nu mai putea fugi, a dat bună ziua balaurului, balaurul s-a bucurat, a întors capul într-o parte, şi voinicul a intrat. De ostenit ce era, atâta a zis:
    — Ajută-mă, moşule, nu mă lăsa, pune-mă la cale ce să fac, că mă calcă moartea din urmă.
    Moşneagul i-a dat un brâu şi i-a spus:
    — Na, dă-i-l morţii, să-l poarte până l-a ponosi, de nu se va ţine fir de fir, şi abia atunci să vină la tine.
    Când a ajuns moartea şi a văzut balaurul, a ridicat coasa să-l taie. Balaurul a sărit cu gura căscată, cu limba înfocată, a duhnit foc şi smoală asupra ei şi n-a lăsat-o să se apropie.
    — Stai, boanghină, opreşte-te, ce dai oarbă peste oameni?
    — N-am treabă cu tine, dă-mi drumul să intru în casă.
    — Trebuia să-mi fi dat bună ziua, iar acum caută-ţi de drum, dacă ţi-s dragi zilele, că ia amuş te-oi apuca, ţi-a trece de toate.
    Văzându-l aşa vâlvaş(4), moartea a dat înapoi şi de departe striga:
    — Moşule, dă-i drumul feciorului de împărat să iasă afară, c-am să-ţi smulg barba câte un fir.
    Atunci a ieşit feciorul de împărat cu brâul şi a spus:
    — Na, moarte, brâul acesta, încinge-te, întoarce-te înapoi şi poartă-l. Când îl vei ponosi de istov, de nu se va mai ţine fir de fir, să vii la mine.
    Moartea a luat brâul să-l poarte, să-l ponosească, iar feciorul de împărat a mers tot înainte, a ajuns la stejar, şi stejarul l-a chemat:
    — Vino, voinice, la popas.
    — Nu pot, că mă ajunge moartea din urmă.
    — Despre asta n-avea grijă, bagă mâna în scorbura mea, scoate un toiag de fier.
    — L-am scos...
    — Dacă te-a ajunge moartea din urmă, dă-i toiagul acesta şi spune-i să-l poarte, până-l va roade, de nu va avea ce ţine în mână, şi abia atunci să vină la tine.
    Şi cum a vorbit l-a şi nimerit.
    Voinicul şi-a luat ziua bună, şi mişcă, băiete, a mers el şi a mers peste câmpuri fără drumuri, peste ape fără vaduri. Şi într-o zi îi iese moartea în cale.
    — Stai, voinice, atâta ţi-a fost să trăieşti!
    — De ţi-i voia să mă sfârşeşti de zile, sfârşeşte-mă, dar mai întâi poartă toiagul acesta de fier şi, când îl vei roade, de nu vei avea ce ţine în mână, atunci să vii la mine.
    Moartea a apucat toiagul şi a luat drumul în picioare, că doar trebuia să umble, nu ceva, ca să roadă un toiag ca acela.
    Feciorul de împărat, când s-a văzut slobod, parcă prinsese aripi, a mers cale înainte, a ajuns la viţa de vie şi viţa de vie, cum l-a văzut, de departe l-a chemat:
    — Stai, voinice, de mănâncă poamă şi bea vin.
    — De stat, prea aş sta, dar trebuie să mă duc, că mi-s drumurile departe şi cărările încurcate, uite mă ajunge moartea din urmă.
    — N-avea nici o grijă, că m-oi pune luntre şi punte să-ţi fiu de folos.
    — Toate ca toate, de mi-i spune ce să fac să opresc moartea, ştiu că mi-i face un bine.
    — Apoi de te ajunge, să arunci sabia şi să zici:
    — Ia, moarte, sabia şi ţine-o să ruginească, până nu s-a alege nimic dintr-însa, şi atunci vino la mine.
    — Îţi mulţumesc, cum oi da ochii cu dânsa, cum i-oi spune.
    S-a pornit iar feciorul împăratului pe cale, pe cărare şi păşea cât apuca piciorul. La o habă se pomeneşte cu moartea în faţă.
    — Stai, că ţi-a venit capătul!
    — Apoi, dacă ţi-i vorba de aşa, nu-ţi stau împotrivă. Iată mai am o sabie, nu m-aş lăsa de ea odată cu viaţa, ţi-o dau s-o ţii până va rugini şi nu se va alege nimica dintr-însa, şi atunci, de mă vei ajunge — bine, de nu, să nu cauţi pricină, că eu mă duc la tărâmul de unde am plecat.
    Feciorul împăratului i-a dat sabia şi s-a tot dus. După ce a ruginit sabia, moartea s-a pornit din urma lui ca vântul şi ca gândul. Da atunci feciorul împăratului a ajuns la palat, a deschis poarta, fiica cea mai mică i-a ieşit în întâmpinare, l-a apucat de mână, când colo, şi moartea soseşte şi-l apucă de picior.
    — Stai pe loc, eşti al meu, unde te duci? făcu moartea.
    — Ba e al meu! Se opuse fiica împăratului.
    — Dă-i drumul!
    Fata împăratului a zis atunci:
    — De-i aşa, eu l-oi face un măr de aur, l-oi azvârli în sus, şi cine dintre noi îl va prinde, a aceleia va fi.
    Fata împăratului a azvârlit mărul cel de aur în sus, şi mărul s-a prefăcut în luceafăr de seară.
    Împăratul şi cele două fete ale lui au venit la poartă şi, aflând ce-i socoteala, au prefăcut-o pe fată într-un măr de aur, au aruncat-o în sus şi i-au spus să-l găsească pe feciorul împăratului şi să se coboare cu el în curtea palatului, că moartea n-o să aibă ce face.
    Mărul a zburat în cer şi s-a prefăcut în luceafărul de zi.
    Văzând una ca aceasta, moartea s-a mâiniat, i-a călcat pe tustrei pe umbră şi i-a prefăcut, pe împărat şi cele două fete, stane de piatră în poartă. De atunci sunt luceferi în cer şi stâlpi de piatră — la porţi.

    Am încălecat pe un arici
    Şi am venit până aici,
    Am încălecat pe un pui
    Şi altă poveste nu-i.
    "Capul plecat sabia nu-l taie, dar nici soarele nu-l vede!" - proverb romanesc


    Pentru a vizualiza link-urile sau imaginile din semnaturi, numarul postarilor dvs. trebuie sa fie 10 sau mai mare. Momentan aveti 0 postari.



    Pentru a vizualiza link-urile sau imaginile din semnaturi, numarul postarilor dvs. trebuie sa fie 10 sau mai mare. Momentan aveti 0 postari.

  14. #29
    Camelia Avatar
    Camelia este offline I.E. De'al casei
    Data inscrierii
    noiembrie 2006
    Locatie
    Ploiesti
    Posturi
    2.432

    Implicit Re: legende romanesti

    29 Legenda lui Vulcan si a flacaului Straja

    La sud de Valea Lapusnicului, pe unde altadata se scurgea cel mai lung ghetar din Carpatii romanesti (13 km lungime, 300 m grosime), se afla asa-numitul Retezat Mic, alcatuit preponderent din calcare.

    Aici se afla paradisul pesterilor (Pestera Ursoaicei, Pestera lui Zeicu, Dalma cu Brazi, Pestera cu Cuie), avenelor (Avenul din Stana Tomii) si cheilor (Butii, Scocului), dar si "resedinta" unui personaj legendar, Iovan Iorgovan, care l-a tarat pe balaur printre munti, sapand cu spinarea acestuia Valea Jarului. De numele acestui erou ne aminteste cel mai inalt varf din zona, Piatra Iorgovanului (2014 m), in care putem vedea, cu putina imaginatie, silueta impietrita a viteazului tinand buzduganul in mana, si Pestera Iorgovanului, locul unde a murit balaurul dand nastere mustelor columbace, chinul vitelor de astazi. Putini oameni mai cunosc povestea mesterului Valcan si a flacaului Straja, baiatul blestemat de o vrajitoare sa orbeasca de un ochi. Inchis intr-un turn mesterit de Sfarma - Piatra, flacaul vegheaza de mii de ani. Cu singurul sau ochi, el vegheaza pasunile pe care alta data o intalnea pe fata ciobanului cea frumoasa.
    Pana de curand strajerul muntelui isi plangea singuratatea in bataia vantului aprig. Astazi insa el are la ce privi: mii de turisti urca in fiecare anotimp pe muntele Straja, unde s-au construit zeci de cabane si cabanute menite sa faca sederea omului mai lunga si mai placuta. Iarna ei folosesc partiile si teleschiurile spre a-si satisface pasiunea pentru sporturile anotimpului rece, chiar intrecandu-se in diferite competitii: "Cupa minerului", "Cupa veteranilor". Vara o plimbare de 20 de minute cu telescaunul ii duce pe oameni mai departe de forfota oraselor, unde ei isi incanta privirea cu frumusetile create de mesterul Valcan si de Sfarma-Piatra.
    Si omul s-a dovedit un mester iscusit ridicand o cruce de metal in cinstea eroilor neamului, asemanatoare celei de pe Caraiman, si un frumos schit de lemn, spre a-i apropia si mai mult de cer pe vizitatori.
    Straja nu mai este doar numele unui varf, este astazi o prospera asezare turistica ce-i atrage pe iubitorii muntelui din intreaga tara nu numai prin frumusetea peisajului, ci si prin preturile accesibile oricarui buzunar. Cu sau fara rucsac in spate se poate ajunge de la Straja pana la Pasul Valcan, unde alte cabane stau la dispozitia turistilor, traseul trecand chiar pe langa stanca unde paznicul muntelui inca scruteaza zarile in cautarea iubirii pierdute... Valcanul ne asteapta si chiar ne cheama, cu toate ca glasul Retezatului vecin este mai puternic, dar nu are posibilitatea sa ne invete cum sa-l apreciem. Aceasta putere sta numai in constiinta si educatia noastra, care isi lasa semnatura pe fiecare urma a pasilor facuti pe munte sau in munte.
    "Capul plecat sabia nu-l taie, dar nici soarele nu-l vede!" - proverb romanesc


    Pentru a vizualiza link-urile sau imaginile din semnaturi, numarul postarilor dvs. trebuie sa fie 10 sau mai mare. Momentan aveti 0 postari.



    Pentru a vizualiza link-urile sau imaginile din semnaturi, numarul postarilor dvs. trebuie sa fie 10 sau mai mare. Momentan aveti 0 postari.

  15. #30
    Camelia Avatar
    Camelia este offline I.E. De'al casei
    Data inscrierii
    noiembrie 2006
    Locatie
    Ploiesti
    Posturi
    2.432

    Implicit Re: legende romanesti

    30 Legenda lui Iovan Iorgovan

    De la casa de vinatoare Cimpusel, daca o apucam pe o poteca insemnata cu marcajul triunghi rosu, depasim piriul Ursu, o stina si o pepiniera silvica, apoi incepem sa urcam peste citeva praguri si, tot tinind marcajul, intram intr-o padure frumoasa. Trecem apoi printr-o caldare glaciara avind pereti abrupti, in care se deschide gura unei grote mari, vizibila de la mare distanta, numita de popor pestera Iorgovanului. Poteca ne scoate indata pe un platou pe care troneaza, zvelta dar impunatoare, legendara piatra a Iorgovanului; pina pe Valea Cernei nu mai este mult. In aceasta vale, care azi a fost legata printr-o sosea de asfalt de Valea Jiului, oamenii locului au zamislit de demult, pe baza unor vechi mituri trasmise pe cale orala peste generatii, vreme de zeci de secole, o tulburatoare balada populara, brodata pe stravechea legenda a voinicului Iovan Iorgovan, viteaz intre viteji, pe care Nicolaie Densusianu il confunda cu Hercule al protodacilor:

    Sus,pe Cerna-n sus,
    Multi voinici s-or dus.
    Si toti s-au rapus.
    Dar a mai ramas
    Un Roman viteaz:
    Iovan Iorgovan,
    Brat de buzdugan,
    Cu un calusel
    Ca si-un vulturel...

    Si-n versuri de mare frumusete, balada povesteste cum Iorgovan, acest viteaz intre viteji, tot vanand cu spor pe Cerna-n sus, afla o prea frumoasa fecioara, Ana Giordanel pe nume:

    Sora cea mai mica,
    Ca si-o porumbica.
    Ana Geordanel,
    Nume frumusel
    Le-ntrecea pe toate,
    Ea,o stea de noapte,
    Luceafar din zori,
    Floarea florilor.

    Ana insa este furata de un balaur(sarpe) infricosator ce pustia de multa vreme Valea Cernei, pe care, spuneau precizarile, doar Iovan il putea rapune:

    Iovan Iorgovan,
    Brat de buzdugan,
    Sabia scotea,
    In vint o-nvirtea,
    Pe serpe-l lovea,
    Trupu-i zdruncina,
    Darabe-l facea

    După care viteazul trage peste munti hoitul balaurului, facindu-i vint intr-o pestera adinca. Si, zice legenda, din trupul veninos al sarpelui ies, veac după veac, muste veninoase, numite Columbace, ce vor pustii, peste vreme, in locul balaurului, locurile acestea frumoase:

    Si il ascundea
    In pestera rea.
    Viermi sa-nmulteau,
    Muste slobozeau
    Si-n veci nu piereau.
    Musca tot iesea
    Mare rau facea,
    Caci caii musca,
    Boii otravea,
    Plugurile -oprea!

    Si azi localnicii - mai ales ciobanii sau forestierii - iti arata ca Piatra Iorgovanului seamana aidoma cu silueta impietrita a voinicului din legenda, ce tine buzduganul in miini. Ba unii iti mai arata si cum valea ce se desface de la stina din Cimpusel si care duce pina la Peştera lui Iorgovan a fost adincita de stirvul balaurului in timp ce viteazul il tira peste munte, dupa ce l-a rapus in lupta apriga ce a durat cit o zi de vara, din zori pina-n seara.
    "Capul plecat sabia nu-l taie, dar nici soarele nu-l vede!" - proverb romanesc


    Pentru a vizualiza link-urile sau imaginile din semnaturi, numarul postarilor dvs. trebuie sa fie 10 sau mai mare. Momentan aveti 0 postari.



    Pentru a vizualiza link-urile sau imaginile din semnaturi, numarul postarilor dvs. trebuie sa fie 10 sau mai mare. Momentan aveti 0 postari.

Pagina 2 din 3 PrimulPrimul 123 UltimulUltimul

Subiecte Similare

  1. Sarbatoarea de Craciun -mituri ,religii,legende
    De cris in forum Alte stiinte spirituale
    Replici: 4
    Ultimul post: 25 nov 2007, 09:11
  2. Proverbe romanesti
    De lovelife in forum Literatura
    Replici: 4
    Ultimul post: 26 sep 2006, 14:52
  3. Proverbe si zicatori romanesti
    De lovelife in forum Discutii libere
    Replici: 5
    Ultimul post: 22 aug 2006, 20:10

Reguli postare

  • Nu puteti crea subiecte noi
  • Nu puteti posta replici
  • Nu puteti posta atasamente
  • Nu puteti sa va editati postarile
  •