Pagina 2 din 2 PrimulPrimul 12
Rezultate de la 16 la 29 din 29

Subiect: Cartile lui Rudolf Steiner

  1. #16
    Etienne Avatar
    Etienne este offline I.E. Copacel roditor
    Data inscrierii
    septembrie 2006
    Posturi
    682

    Implicit

    Citat Citat din Santamia
    noi avem
    Esti dragut sa imi trimiti si mie pe privat denumirile cartilor pe care le ai?Am primit recent de la un binevoitor (oare) cartile mai sus mentionate, dar nu stiu daca nu cumva mai ai si altele.O parte le aveam si le-am citit, o parte le mai am de citit, iar o maare parte cred ca nici nu sunt traduse.Cand ai timp, te rog, posteaza titlurile...

  2. #17
    gabryna Avatar
    gabryna este offline Utilizator Copacel roditor
    Data inscrierii
    august 2008
    Posturi
    699

    Implicit Re: Cartile lui Rudolf Steiner

    Poate sunteti draguti sa imi dati si mie ce aveti voi pe acolo in format electronic.
    V-as fi tare recunoscatoare!!!

    PS.Despre Profetiile de la Celestine+continuarea lor de James Redfield..ce puteti spune..le-ati citit?
    Stau si ma intreb cat este fabulatie ,cat este adevar..

  3. #18
    gabryna Avatar
    gabryna este offline Utilizator Copacel roditor
    Data inscrierii
    august 2008
    Posturi
    699

    Implicit Re: Cartile lui Rudolf Steiner

    Nimeni nu a citit ciclul profetiilor,sau nu va par interesante de discutat...?

  4. #19
    onixrg Avatar
    onixrg este offline I.E. Mugurel
    Data inscrierii
    martie 2008
    Locatie
    Brasov
    Posturi
    161

    Implicit Re: Cartile lui Rudolf Steiner

    Rudolf Steiner - Lucrari online
    parcă îmi amintesc că tot de undeva de pe forumul acesta am linkul, dar nu sunt sigură și oricum, aici este pe subiect și cine are nevoie poate să ia linkul ori de aici, ori de unde îl mai găsește pe forum.
    Doamne-ajută!
    Oana

    Pentru a vizualiza link-urile sau imaginile din semnaturi, numarul postarilor dvs. trebuie sa fie 10 sau mai mare. Momentan aveti 0 postari.

  5. #20
    gabryna Avatar
    gabryna este offline Utilizator Copacel roditor
    Data inscrierii
    august 2008
    Posturi
    699

    Implicit Re:James Redfield!

    Eu intrebam de James Redfield-Profetiile de la Celestine+ce urmeaza dupa..am intrat pe acest topic ,unde se pomeneste vad bine de Steiner..pt. a nu deschide un alt topic..legat tot de carti!

  6. #21
    onixrg Avatar
    onixrg este offline I.E. Mugurel
    Data inscrierii
    martie 2008
    Locatie
    Brasov
    Posturi
    161

    Implicit Re: Cartile lui Rudolf Steiner

    mă rog, nu strică nici linkul
    legat de cărți mai este un topic special aici

    Pentru a vizualiza link-urile sau imaginile din semnaturi, numarul postarilor dvs. trebuie sa fie 10 sau mai mare. Momentan aveti 0 postari.

  7. #22
    gabryna Avatar
    gabryna este offline Utilizator Copacel roditor
    Data inscrierii
    august 2008
    Posturi
    699

    Implicit Re:James Redfield!

    Probabil ca nu le-ati citit...vi le recomand totusi cu multa caldura!

  8. #23
    onixrg Avatar
    onixrg este offline I.E. Mugurel
    Data inscrierii
    martie 2008
    Locatie
    Brasov
    Posturi
    161

    Implicit Re: Cartile lui Rudolf Steiner

    Profețiile? Le-am citit. La vremea lor
    Mulțumesc pentru recomandare

    Pentru a vizualiza link-urile sau imaginile din semnaturi, numarul postarilor dvs. trebuie sa fie 10 sau mai mare. Momentan aveti 0 postari.

  9. #24
    gabryna Avatar
    gabryna este offline Utilizator Copacel roditor
    Data inscrierii
    august 2008
    Posturi
    699

    Implicit Re: Cartile lui Rudolf Steiner

    M-am blocat...acum bag de seama ca fiind foarte vechi cartile..m-am nimerit si eu aici ca nuca in perete...

  10. #25
    onixrg Avatar
    onixrg este offline I.E. Mugurel
    Data inscrierii
    martie 2008
    Locatie
    Brasov
    Posturi
    161

    Implicit Re: Cartile lui Rudolf Steiner

    Toate-s vechi și nouă toate
    Le citește fiecare când îi sunt mai spre folos.
    Căutați să nu mai fie prin forum discutate, dacă nu, cred că puteți propune un fir nou și să fie discutate separat.
    Le discutăm. Fiind dvs mai în temă căci le-ați citit mai recent, propuneți niște direcții de discuție - întrebări, păreri. Împărtășiți-ne părerea personală.

    Pentru a vizualiza link-urile sau imaginile din semnaturi, numarul postarilor dvs. trebuie sa fie 10 sau mai mare. Momentan aveti 0 postari.

  11. #26
    stroeloretta este offline Utilizator Mugurel
    Data inscrierii
    august 2008
    Posturi
    122

    Implicit Re: Carti de referinta, site-uri de referinta

    Pt cei interesati si cei care probabil vor s-o reciteasca postez aceasta bucatica din Rudolf Steiner preferatul meu de ani de zile de fiecare data il inteleg altfel,intr-un mod nou .
    Rudolf Steiner

    CUM SE DOBÂNDESC CUNOȘTINȚE
    DESPRE LUMILE SUPERIOARE?


    GA 10



    CUM SE DOBÂNDESC CUNOȘTINȚE DESPRE LUMILE SUPERIOARE?

    Condiții

    În fiecare om dormitează facultăți prin care el poate dobândi, cu eforturi proprii, cunoștințe despre lumile superioare. Misticul, gnosticul, teosoful au vorbit întotdeauna despre o lume a sufletelor și o lume a spiritelor, care sunt pentru ei tot atât de prezente ca aceea pe care o vedem cu ochii fizici și o putem pipăi cu mâinile fizice. Cel care aude acestea își poate spune în fiecare clipă: lucrurile despre care vorbesc aceștia le pot afla și eu, dacă îmi dezvolt anumite forțe care, azi, se găsesc în mine în stare latentă. Nu poate fi vorba decât de a ști cum trebuie început pentru a dezvolta în sine asemenea facultăți. Îndrumări în această privință pot da numai aceia care au în sine asemenea forțe. De când există neamul omenesc a existat întotdeauna și o instrucție prin care cei ce aveau astfel de facultăți superioare dădeau îndrumări celor ce căutau asemenea facultăți. O astfel de instrucție se numește instrucție ocultă, iar învățătura care se primește prin ea se numește învățământ de știință secretă sau ocultă. Firește că o asemenea denumire trezește înțelegeri greșite. Cine o aude poate fi ușor ispitit să creadă că aceia care sunt activi într-o asemenea disciplină vor să reprezinte o clasă privilegiată, care tăinuiește în mod arbitrar știința ei față de semeni. Se mai poate crede că dincolo de o asemenea știință nu s-ar ascunde, probabil, absolut nimic important. Căci dacă ar fi o adevărată știință – sunt unii ispitiți să creadă – atunci n-ar trebui să facem un secret din ea; am putea-o da publicității, iar avantajele ei le-am putea face accesibile tuturor oamenilor.
    Cei inițiați în natura științei secrete nu se miră câtuși de puțin că cei neinițiați gândesc astfel. Numai acela care a trăit el însuși, până la un anumit grad, inițierea în tainele superioare ale existenței, poate înțelege în ce constă secretul inițierii. Ne putem atunci întreba: cum să dobândească neinițiatul vreun interes pentru așa-numita știință secretă? Cum și pentru ce să caute un lucru despre a cărui natură nu-și poate face nici o reprezentare? Dar chiar la temelia unei asemenea întrebări stă o reprezentare cu totul greșită despre natura științei oculte. În realitate, în știința ocultă lucrurile se petrec la fel ca și în celelalte domenii ale științelor și cunoștințelor omenești. Această știință este secretă, pentru omul obișnuit, numai în înțelesul în care scrisul este un secret pentru acela care nu l-a învățat. Și după cum fiecare om poate învăța să scrie, dacă alege calea justă, tot astfel fiecare om poate deveni discipol ocult, chiar învățător ocult, dacă va căuta în acest scop căile corespunzătoare. Numai într-o singură privință raporturile se prezintă aici altfel decât la cunoștințele și facultățile exterioare. Datorită sărăciei, datorită mediului cultural în care s-a născut, cuiva i-ar putea lipsi posibilitatea de a-și însuși arta scrisului; pentru dobândirea cunoștințelor și a capacității de acțiune în lumile superioare, nu există nici o piedică pentru acela care le caută cu seriozitate.
    Mulți cred că maeștrii cunoașterii superioare trebuie căutați într-un loc sau altul, pentru a primi de la ei lămuriri. În această privință sunt adevărate două lucruri. În primul rând, acela care aspiră cu seriozitate către știința superioară nu se va teme de nici un obstacol și nu va evita nici un efort pentru a căuta inițiatul care să îl poată introduce în tainele superioare ale lumii. Pe de altă parte însă, fiecare să fie convins că inițierea îl va găsi în orice împrejurări, dacă poartă în sine o strădanie serioasă și demnă pentru cunoaștere. Căci există o lege naturală pentru toți inițiații, care îi determină să nu refuze nici unui om care caută cunoașterea cuvenită lui. Dar există o lege, tot atât de naturală, care spune că nimănui nu i se poate comunica din știința ocultă ceva pentru care nu este încă apt. Iar un inițiat este cu atât mai desăvârșit cu cât respectă mai riguros aceste două legi. Legătura spirituală care-i unește pe toți inițiații nu este una exterioară, dar cele două legi amintite formează copci puternice, care mențin laolaltă elementele componente ale acestei legături. Poți trăi într-o prietenie intimă cu un inițiat; totuși, vei rămâne despărțit de ființa lui până când vei fi devenit tu însuți un inițiat. Te poți bucura în cel mai deplin înțeles al cuvântului de inima, de iubirea unui inițiat; taina sa ți-o va încredința însă numai când vei fi devenit matur pentru aceasta. Poți să-l măgulești, poți să-l torturezi: nimic nu-l poate determina să trădeze ceva din ceea ce știe că nu-i este îngăduit să-ți trădeze, fiindcă, pe treapta ta de evoluție, nu știi încă să pregătești tainei primirea corectă în sufletul tău.
    Căile prin care oamenii se maturizează pentru primirea unei taine sunt bine determinate. Direcția lor este trasată cu litere veșnice, de neșters, în lumile spiritului, în care inițiații păzesc misterele superioare. În vremurile vechi, care au precedat „istoria“ noastră, templele spiritului erau vizibile și în mod exterior; azi, când viața noastră a devenit atât de nespirituală, ele nu sunt prezente în lumea vizibilă ochilor exteriori. Spiritual însă, templele se găsesc pretutindeni, și oricine le caută, le poate găsi.
    Omul poate afla numai în propriul său suflet mijloacele prin care le deschide gura inițiaților. El trebuie să dezvolte în sine anumite însușiri până la un anumit grad înalt, și abia atunci îi pot fi împărtășite cele mai înalte comori ale spiritului.
    Începutul trebuie să-l formeze o anumită dispoziție fundamentală a sufletului. Cercetătorul spiritual numește această dispoziție fundamentală calea venerației, a devoțiunii față de adevăr și cunoaștere. Numai cine are această dispoziție fundamentală poate ajunge discipol ocult. Cel ce are trăiri pe acest tărâm, acela cunoaște ce predispoziții pot fi observate, încă din copilărie, la cei care vor deveni mai târziu discipoli spirituali. Există copii care privesc cu o sfială sfântă spre anumite persoane pe care ei le venerează. Au față de ele o venerație care, în adâncurile inimii lor, le interzice să lase să apară vreun gând de critică sau de opoziție. Astfel de copii devin adolescenți și adolescente care simt că este o binefacere când li se oferă prilejul să privească spre ceva cu venerație. Din rândurile acestor copii se ridică mulți discipoli oculți. Dacă ai stat vreodată în fața ușii unui om venerat și, la întâia vizită pe care i-ai făcut-o, ai simțit o sfântă sfială în timp ce apăsai mânerul ușii pentru a intra în camera care, pentru tine, era un „sanctuar“, atunci s-a manifestat în tine un sentiment care poate fi germenul discipolatului tău spiritual de mai târziu. Este o binefacere pentru fiecare om în creștere să poarte în sine, ca predispoziții, astfel de sentimente. Să nu credem însă că astfel de predispoziții constituie germenul supunerii umile și al sclaviei. Venerația care, la început, era o venerație de copil față de oameni, devine mai târziu venerație față de adevăr și cunoaștere. Experiența ne arată că acei oameni știu cel mai bine să fie independenți, care au învățat să venereze, cei la care venerația este la locul ei. Și este la locul ei pretutindeni unde ea izvorăște din adâncurile inimii.
    Dacă nu ne dezvoltăm sentimentul profund că există ceva superior nouă, nu vom afla în noi forța de a ne dezvolta spre ceva mai înalt. Inițiatul și-a cucerit puterea de a-și ridica fruntea spre înălțimile cunoașterii numai fiindcă și-a purtat inima prin adâncurile venerației, ale devoțiunii. Înălțimile spiritului pot fi atinse numai trecând prin poarta smereniei. Poți dobândi o adevărată cunoaștere numai când ai învățat să stimezi această cunoaștere. Desigur, omul are dreptul să privească lumina, însă el trebuie să cucerească acest drept. În viața spirituală există legi, la fel ca în cea materială. Freacă un bastonaș de sticlă cu un material corespunzător și el se electrizează, adică el capătă puterea de a atrage corpuri mici. Faptul corespunde unei legi naturale. Dacă am învățat puțină fizică, știm acest lucru. Și tot așa, când cunoaștem principiile elementare ale științei secrete, știm că fiecare sentiment de adevărată devoțiune, cultivat în suflet, dezvoltă o forță care, mai curând sau mai târziu, ne poate conduce mai departe în cunoaștere.
    Cine posedă sentimente devoționale printre dispozițiile sale native sau are fericirea ca ele să-i fi fost sădite printr-o educație corespunzătoare, acela aduce multe cu sine dacă, mai târziu, în viață, va căuta accesul la cunoștințele superioare. Cel ce nu aduce cu sine o asemenea pregătire, va întâmpina dificultăți încă de la prima treaptă a căii cunoașterii, dacă nu se va strădui să dezvolte în sine, energic, prin autoeducație, dispoziția devoțională. În epoca noastră este deosebit de important să ne îndreptăm întreaga atenție asupra acestui lucru. Civilizația noastră înclină mai mult spre critică, spre judecare, spre condamnare și mai puțin spre devoțiune, spre venerația plină de dăruire. Chiar și copiii noștri mai mult critică decât venerează plini de dăruire. Dar orice critică, orice judecată sentențioasă, alungă tot atât de mult forțele sufletești de cunoaștere superioară, după cum fiecare venerație plină de dăruire le dezvoltă. Prin aceasta nu spunem nimic împotriva civilizației noastre. Nu e vorba aici deloc de a critica civilizația noastră. Căci măreția culturii noastre o datorăm tocmai criticii, tocmai acelei judecăți omenești conștiente de sine, acelui „examinați totul și rețineți ceea ce este mai bun“ [ 5 ]. Niciodată nu ar fi ajuns omul la știința, industria, circulația, jurisprudența epocii noastre, dacă nu ar fi exercitat în toate critica, dacă nu ar fi aplicat peste tot criteriul judecății sale. Ceea ce am dobândit însă pe această cale în cultura exterioară, a trebuit să plătim printr-o pierdere corespunzătoare în cunoașterea superioară, în viața spirituală. Trebuie să accentuăm că în cunoașterea superioară nu este vorba de venerația față de oameni, ci de venerație față de adevăr și cunoaștere.
    Un singur fapt, firește, trebuie să fie clar fiecăruia, anume că aceluia care e absorbit cu totul de civilizația exterioară a zilelor noastre îi va fi foarte greu să răzbească spre cunoașterea lumilor superioare. O va putea face numai dacă va lucra energic asupra lui însuși. Într-o vreme în care împrejurările vieții materiale erau simple, se putea ajunge mai ușor și la avânt spiritual. Ceea ce era demn de venerat, ceea ce putea fi considerat sfânt, toate se evidențiau de celelalte realități ale vieții. Într-o epocă a criticii idealurile sunt detronate. Alte sentimente iau locul respectului, al venerației, al adorației și al admirației. Epoca noastră înăbușe din ce în ce mai mult aceste sentimente, așa încât ele nu mai sunt prilejuite oamenilor decât într-un grad foarte redus prin viața cotidiană. Cel ce caută cunoașterea superioară, trebuie să le dezvolte pe acestea în sine însuși. El trebuie să le insufle sufletului său. Aceasta nu se poate face prin studiu, se poate face numai prin viață. Cine vrea să devină discipol ocult trebuie să se autoeduce energic pentru dispoziția devoțională. El trebuie să caute pretutindeni, în lumea înconjurătoare, în trăirile sale acele lucruri care să-l îndemne spre admirație și respect. Dacă întâlnesc un om și-i dezaprob slăbiciunile, atunci îmi răpesc din forța de cunoaștere superioară. Dacă voi căuta să mă adâncesc cu iubire în calitățile lui, atunci îmi adun această forță. Învățăcelul spiritual trebuie să aibă mereu în vedere să urmeze această îndrumare. Cercetătorii spirituali experimentați cunosc câtă forță datorează ei faptului că întotdeauna privesc partea cea bună a lucrurilor și se abțin de a emite judecăți sentențioase. Aceasta însă nu trebuie să rămână o regulă exterioară de viață. Ea trebuie să pună stăpânire pe cea mai lăuntrică parte a sufletului nostru. Omul are în mâna sa posibilitatea de a se perfecționa, de a se transforma, cu timpul, în întregime. Această transformare însă trebuie să se petreacă în ființa sa cea mai lăuntrică, în viața sa de gândire. Nu ajunge ca în purtarea mea să arăt, în chip exterior, stimă față de o ființă. Trebuie să am această stimă în gândurile mele. Discipolul ocult trebuie să înceapă prin a prelua devoțiunea în viața gândurilor sale. Trebuie să supravegheze în conștiența sa gândurile lipsite de respect, gândurile de critică defavorabilă. Și trebuie să caute intenționat să cultive gânduri devoționale.
    Fiecare clipă în care ne străduim să surprindem, în conștiența noastră, judecățile defavorabile, sentențioase și critice asupra lumii și vieții, care se ascund în noi, fiecare asemenea clipă ne apropie de cunoașterea superioară. Și progresăm repede, dacă, în asemenea momente, ne pătrundem conștiența numai cu gânduri care ne umplu de admirație, de respect și de venerație față de lume și viață. Cel ce are experiență în acest domeniu, știe că în fiecare din aceste clipe se trezesc în om forțe care, altfel, rămân în stare latentă. Datorită lor omului i se deschid ochii spirituali. El începe prin aceasta să vadă în jurul său lucruri pe care mai înainte nu le putea vedea. Începe să înțeleagă că mai înainte nu văzuse decât o parte din lumea care-l înconjoară. Omul pe care-l întâlnește îi arată acum o cu totul altă înfățișare decât mai înainte. E drept, prin aceste reguli de viață nu va fi încă în stare să vadă, de pildă, ceea ce este descris ca aură omenească. Fiindcă în acest scop este necesară o disciplină și mai înaltă. Dar tocmai la această disciplină mai înaltă se va putea el ridica, dacă a parcurs mai întâi o educație energică în devoțiune 1.
    1. Ca o privire generală, în ultima parte a cărții mele Teosofie. Introducere în cunoașterea suprasensibilă despre lume și menirea omului se găsește „Calea cunoașterii“. Aici se dau amănunțit punctele de vedere practice.

    Fără zgomot și neobservat de lumea exterioară, discipolul pășește pe calea cunoașterii. Nimeni nu trebuie să observe la el vreo schimbare. El își îndeplinește îndatoririle ca înainte, se îngrijește de ocupațiile sale ca și în trecut. Transformarea se petrece exclusiv în partea lăuntrică a sufletului, la adăpost de privirea exterioară. La început întreaga viață afectivă a omului este inundată de razele dispoziției fundamentale a devoțiunii față de tot ceea ce este cu adevărat vrednic de venerație. Acest sentiment fundamental constituie centrul întregii sale vieți sufletești. După cum soarele, cu razele sale, trezește viața pe Pământ, tot astfel venerația trezește la viață în discipolul spiritual toate simțămintele sufletului.
    La început, omului nu-i va fi ușor să creadă că sentimente ca venerația, respectul ș.a.m.d. au ceva de a face cu facultatea sa de cunoaștere. Aceasta provine din faptul că omul este înclinat să considere cunoașterea ca pe o facultate aparte, care nu are nici o legătură cu cele ce se petrec de obicei în suflet. Nu ne gândim însă deloc la faptul că sufletul este acela care cunoaște. Iar sentimentele sunt pentru suflet ceea ce sunt pentru trup substanțele care-i constituie hrana. Dacă vom da trupului pietre în loc de pâine, activitatea sa se stinge. La fel este și cu sufletul. Pentru suflet, venerația, respectul, devoțiunea sunt substanțele hrănitoare care îl fac sănătos și viguros; întâi de toate, viguros pentru activitatea de cunoaștere. Disprețul, antipatia, subestimarea celor demne de prețuire provoacă paralizarea și uciderea activității de cunoaștere. Pentru cercetătorul spiritual acest fapt este vizibil în aură. Un suflet care-și însușește sentimente de venerație, de devoțiune, provoacă o modificare în aura sa. Anumite nuanțe spirituale ce pot fi descrise prin galben-roșu, brun-roșu dispar și sunt înlocuite cu nuanțe albastru-roșii. Prin aceasta însă se deschide facultatea de cunoaștere; ea primește cunoștințe despre lucruri din ambianța sa, despre care nu avusese mai înainte nici o presimțire. Venerația trezește în suflet o forță de simpatie și, prin aceasta, sunt atrase spre noi însușiri ale ființelor din jurul nostru, însușiri care altfel ne-ar rămâne necunoscute.
    Și mai eficient devine ceea ce se obține prin devoțiune dacă i se adaugă un alt tip de sentiment. Acesta constă din faptul că omul învață să se dăruiască tot mai puțin impresiilor lumii exterioare, dezvoltând în schimb o viață interioară activă. Un om care aleargă de la o impresie exterioară la alta, care caută mereu „distracții“, nu află drumul spre știința secretă. Discipolul nu trebuie să devină insensibil față de lumea exterioară; însă bogata lui viață interioară trebuie să-i dea direcția în care să se dăruiască impresiilor ei. Când un om bogat în sentimente alese, cu profunzime în simțire, trece printr-o regiune frumoasă de munte, trăiește altceva decât un om sărac în sentimente. Numai ceea ce trăim în interior ne dă cheia frumuseților lumii exterioare. Un om călătorește pe mare și, în sufletul său, nu se desfășoară decât puține trăiri lăuntrice; un altul, cu același prilej, simte graiul etern al Spiritului Lumii; lui i se descoperă enigmele tainice ale Creațiunii. Trebuie să fi învățat să mânuiești propriile tale sentimente și reprezentări dacă vrei să stabilești o legătură plină de conținut cu lumea exterioară. Lumea exterioară, în înfățișările ei, este plină de splendori divine; trebuie să fi trăit însă divinul mai întâi în sufletul tău dacă vrei să-l găsești și în lumea înconjurătoare. Discipolul spiritual este sfătuit să-și creeze în viață momente în care, tăcut și singur, să se adâncească în sine însuși. Însă nu problemelor propriului său eu trebuie el să se dăruiască în astfel de momente. Aceasta ar produce un efect contrar celui urmărit. Dimpotrivă, în astfel de momente el trebuie să lase să răsune, în deplină liniște, ceea ce a trăit, ceea ce lumea exterioară i-a spus. În asemenea momente de tăcere, fiecare floare, fiecare animal, fiecare acțiune îi vor dezvălui taine nebănuite. Și prin aceasta, el va fi pregătit să vadă noile impresii ale lumii exterioare cu alți ochi decât înainte. Cine nu vrea decât să savureze plăcerile una după alta, acela își tocește facultatea de cunoaștere. Cel care, după savurarea unei plăceri, îngăduie ca plăcerea să-i reveleze ceva, acela își cultivă, își educă facultatea de cunoaștere. El trebuie așadar să se obișnuiască să nu lase să răsune în el numai ecoul plăcerii, ci, renunțând la savurarea în continuare a plăcerii, să prelucreze prin activitate lăuntrică ceea ce a produs plăcerea. Dificultatea este aici foarte mare și ne expune la primejdii. În loc să lucrăm în noi, putem cădea ușor în starea contrarie, adică să nu vrem, după dobândirea unei plăceri, decât să epuizăm cu totul plăcerea. Să nu subapreciem faptul că aici se deschid pentru discipol imprevizibile izvoare de erori. Căci el trebuie să treacă printr-o ceată de ispititori ai sufletului său. Toți aceștia vor să-i împietrească „Eul“, să-l închidă în sine însuși. El are însă obligația de a-și deschide Eul față de lume. El trebuie să caute plăcerea; căci numai prin ea ajunge lumea exterioară la el. Dacă omul devine insensibil față de plăcere, el va fi ca o plantă care nu-și mai poate scoate nici o substanță nutritivă din mediul său înconjurător. Dacă se oprește însă la plăcere, se izolează în sine. El va însemna ceva numai pentru sine și nimic pentru lume. Atunci, chiar dacă va trăi în sine oricât de intens, chiar dacă își va cultiva „Eul“ oricât de mult, lumea îl va exclude. El este mort pentru ea. Discipolul spiritual consideră plăcerea numai ca un mijloc de a se înnobila pentru lume. Plăcerea este pentru el un mesager care îl învață despre lume; însă, după ce s-a instruit prin plăcere, el trece mai departe la muncă. Discipolul nu învață pentru a îngrămădi cele învățate drept comori de înțelepciune pentru sine, ci pentru a pune cele învățate în slujba lumii.
    În știința ocultă există un principiu pe care nu avem voie să-l încălcăm, dacă vrem să ajungem la țintă. Orice disciplină spirituală trebuie să imprime acest principiu discipolilor săi. El este: fiecare cunoștință pe care o cauți numai pentru a-ți îmbogăți știința, numai pentru a îngrămădi în tine comori, te îndepărtează de la calea ta; însă fiecare cunoștință pe care o cauți pentru a deveni mai matur pe calea înnobilării omului și a evoluției lumii, te duce cu un pas înainte. Această lege cere să fie neapărat respectată. Și nu devenim discipoli spirituali înainte de a fi făcut din ea firul călăuzitor al vieții noastre. Acest adevăr al disciplinei spirituale poate fi rezumat într-o frază scurtă: fiecare idee care nu devine pentru tine un ideal, ucide în sufletul tău o forță; fiecare idee care devine însă un ideal, creează în tine forțe de viață.


    Liniște interioară

    La începutul drumului său, discipolul este îndrumat spre calea venerației și spre dezvoltarea vieții lăuntrice. Știința spiritului ne pune la îndemână și reguli practice prin a căror respectare, pășind pe cale, poate fi dezvoltată viața interioară. Aceste reguli practice nu au un caracter arbitrar. Ele se întemeiază pe experiențe și cunoștințe străvechi. Și sunt date în același fel pretutindeni unde sunt arătate căile spre cunoașterea superioară. Toți învățătorii adevărați ai Vieții Spirituale sunt de acord în ceea ce privește conținutul acestor reguli, chiar dacă nu le înveșmântează întotdeauna în aceleași cuvinte. Deosebirea nu este esențială, propriu-zis este numai aparentă, provine din fapte pe care nu le vom discuta aici.
    Nici un învățător al vieții spirituale nu vrea să exercite prin asemenea reguli vreo dominare asupra altor oameni. El nu vrea să îngrădească independența nimănui. Căci nu există un mai bun prețuitor și păzitor al independenței omenești decât cercetătorul spiritului. S-a spus (în capitolul precedent) că legătura care unește pe toți inițiații ar fi una spirituală și că două legi firești constituie copcile care țin laolaltă părțile componente ale acestei legături. Îndată ce inițiatul părăsește tărâmul pur spiritual și pășește în public, el trebuie să țină seama și de o a treia lege. Ea este următoarea: rânduiește-ți fiecare faptă, fiecare cuvânt în așa fel încât să nu intervii în decizia liberă a voinței nici unui om.
    Cine a înțeles că un adevărat învățător al vieții spirituale este pătruns cu totul de această lege, poate ști că nu va pierde nimic din independența sa urmând regulile practice care i se oferă.
    Una din aceste prime reguli poate fi îmbrăcată în următoarele cuvinte: „Creează-ți momente de liniște lăuntrică și învață, în aceste momente, să deosebești esențialul de neesențial“. – Se spune aici că această regulă sună astfel „exprimată în cuvinte ale limbii“. Originar, toate regulile și învățăturile științei spiritului sunt date într-un limbaj de semne simbolice. Și cel ce vrea să cunoască întreaga lor semnificație și importanță, trebuie să înțeleagă, mai întâi, această limbă simbolică. Această înțelegere depinde tocmai de faptul că cel în cauză a parcurs primii pași în știința secretă. El poate face acești pași prin observarea exactă a unor reguli ca acelea care sunt date aici. Drumul este deschis fiecărui om care posedă o voință serioasă.
    Regula de mai sus, privitoare la momentele de liniște lăuntrică, este simplă. Simplă este și aplicarea ei. Dar ea duce la țintă numai când o urmăm tot atât de serios și de riguros pe cât este ea de simplă. De aceea vom arăta aici direct cum trebuie urmată această regulă.
    Discipolul spiritual își va rezerva un timp scurt din viața zilnică, pentru ca, în decursul acestuia, să se ocupe de cu totul altceva decât obiectul preocupărilor sale zilnice. Chiar și genul activității sale trebuie să fie cu totul altul decât cel al activității cu care își umple restul zilei. Prin aceasta însă nu trebuie să se înțeleagă că ceea ce face discipolul în acest timp rezervat nu ar avea nici o legătură cu conținutul muncii sale de toate zilele. Dimpotrivă: omul care caută în mod corect asemenea momente de detașare, va observa curând că abia prin ele dobândește putere deplină pentru sarcinile zilei. De asemenea, nu trebuie să credem că urmarea acestei reguli ar putea răpi cu adevărat cuiva din timpul necesar împlinirii îndatoririlor sale obișnuite. Dacă cineva într-adevăr nu dispune de mai mult timp liber, îi ajung cinci minute în fiecare zi. Important este felul cum sunt întrebuințate aceste cinci minute.
    În acest timp omul trebuie să se smulgă cu totul din viața sa cotidiană. Viața sa de gânduri, de simțire, trebuie să primească atunci un alt colorit decât are ea de obicei. El trebuie să-și perinde prin fața sufletului bucuriile sale, suferințele sale, grijile sale, experiențele și faptele sale. Trebuie să se situeze față de ele astfel încât să privească dintr-un punct de vedere superior tot ceea ce el trăiește în mod obișnuit. Să ne gândim la felul cu totul diferit în care privim, în viața obișnuită, ceea ce un altul trăiește sau face, față de ceea ce am făcut sau am trăit noi înșine. Nici nu poate fi altfel. Căci suntem întrețesuți cu ceea ce noi înșine trăim sau facem; trăirea sau fapta altuia o observăm doar. Ceea ce trebuie să ne străduim, în clipele rezervate, este să privim și să judecăm trăirile și faptele proprii ca și cum nu noi înșine, ci un altul le-ar fi trăit sau le-ar fi săvârșit. Să ne imaginăm că cineva a suferit o grea lovitură de destin. Cât de diferită este atitudinea lui atunci, comparativ cu atitudinea lui față de o lovitură de destin cu totul asemănătoare, suferită de un semen al său? Nimeni nu poate considera această atitudine ca neîndreptățită. Ea este în firea omului. Și la fel ca în asemenea cazuri extraordinare se petrec lucrurile și în întâmplările obișnuite ale vieții. Discipolul spiritual trebuie să caute puterea de a se situa, în anumite momente, față de sine însuși, ca față de un străin. Trebuie să se privească pe sine cu liniștea lăuntrică a criticului. Dacă am ajuns la aceasta, atunci propriile noastre trăiri ni se arată într-o lumină nouă. Câtă vreme ne aflăm împletiți cu aceste trăiri, câtă vreme ne găsim în ele, suntem tot atât de legați de lucrurile neesențiale ca și de cele esențiale. Dacă în momentele de liniște lăuntrică ne vom privi viața în modul descris, atunci esențialul se desparte de neesențial. Grija și bucuria, fiecare gând, fiecare hotărâre apar altfel, dacă ne situăm față de noi înșine. E ca și cum am fi petrecut ziua întreagă într-o localitate și am fi văzut lucrul cel mai mic tot atât de aproape ca și pe cel mai mare; apoi, seara, ne urcăm pe o colină învecinată și îmbrățișăm cu o sigură privire întreaga localitate. Astfel, diferitele părți ale localității apar în alte raporturi de reciprocitate decât dacă ne aflăm în mijlocul lor. Această experiență nu ne va reuși și nici nu trebuie să ne reușească cu evenimentele de destin pe care tocmai le trăim; discipolul vieții spirituale trebuie să se străduiască să îi reușească această experiență doar cu evenimente de mult trecute. – Valoarea unor asemenea introspecții liniștite depinde mult mai puțin de ceea ce privim pe parcursul lor, decât, mai ales, de faptul de a găsi în noi forța care dezvoltă o asemenea liniște lăuntrică.
    Căci fiecare om mai poartă în lăuntrul său, alături de omul de toate zilele și un om superior. Acest om superior rămâne ascuns până când va fi trezit. Și fiecare, numai el însuși, poate trezi în sine acest om superior. Câtă vreme însă acest om superior nu este trezit, rămân ascunse și facultățile superioare ce dormitează în fiecare om, facultăți care duc la cunoștințe suprasensibile.
    Cât timp omul nu simte roadele liniștii lăuntrice, va trebui să-și spună că trebuie încă să urmeze, cu cea mai mare seriozitate și severitate, regula amintită. Pentru fiecare om care procedează astfel, vine ziua când ambianța sa se luminează spiritual, când unui ochi, pe care nu-l cunoscuse până atunci în sine, i se deschide o lume cu totul nouă.
    În viața exterioară a discipolului nu trebuie să se schimbe nimic prin faptul că începe să aplice această regulă. El își îndeplinește îndatoririle ca mai înainte; el îndură aceleași dureri și trăiește aceleași bucurii ca în trecut. Prin aceasta nu va putea fi în nici un fel înstrăinat de „viață“. Ba el poate să-și urmeze în restul zilei și mai deplin această „viață“, pentru că în clipele sale de detașare își însușește o „viață superioară“. Treptat, treptat, această „viață superioară“ își va exercita înrâurirea și asupra vieții obișnuite. Liniștea clipelor de detașare va avea înrâurire și asupra vieții de toate zilele. Întreg omul va deveni mai liniștit, va câștiga siguranță în toate acțiunile sale, nu va mai putea fi scos din sărite de tot felul de incidente. Un asemenea discipol începător va ajunge, din ce în ce mai mult, să se conducă el însuși și se va lăsa mai puțin condus de împrejurările și influențele exterioare. Un astfel de om va observa curând ce izvor de forță sunt pentru el aceste momente de detașare, va începe să nu se mai supere pentru lucruri care îl supărau altădată; nenumărate lucruri care altădată îl speriau, încetează să-i mai producă griji. El își însușește o concepție de viață cu totul nouă. Mai înainte ezita să se apuce de un lucru oarecare. Își zicea: o, puterile nu-mi ajung pentru a face acest lucru așa cum aș dori să-l fac! Acum nu-i mai vine acest gând, ci dimpotrivă, unul cu totul diferit. Acum el își zice astfel: vreau să-mi adun toate puterile pentru a face lucrul cât pot de bine. Și își înăbușe gândul care l-ar putea face șovăielnic, deoarece el știe că tocmai șovăiala l-ar duce spre rezultate mai slabe și că, oricum, lipsa de hotărâre n-ar putea contribui cu nimic la îmbunătățirea a ceea ce are de făcut. Astfel, în concepția de viață a discipolului ocult pătrund gânduri după gânduri, care sunt rodnice și folositoare pentru viața sa. Ele iau locul acelor gânduri care erau o piedică pentru el și care îl slăbeau. Începe să-și cârmuiască cu o mână sigură și fermă corabia vieții printre valurile existenței, în timp ce, mai înainte, ea era aruncată de aceste valuri în toate părțile.
    O asemenea liniște și siguranță au efect asupra întregii ființe omenești. Omul lăuntric crește datorită lor. Și odată cu el cresc și acele facultăți lăuntrice care duc spre cunoștințe superioare. Căci datorită progreselor făcute în această direcție, discipolul spiritual ajunge treptat să determine el însuși modul în care impresiile lumii exterioare vor acționa asupra lui. Aude, de pildă, un cuvânt prin care cineva vrea să-l jignească sau să-l enerveze. Înainte de instruirea sa ocultă, discipolul s-ar fi simțit desigur jignit ori s-ar fi enervat. Acum, deoarece a pășit pe calea disciplinei oculte, el este în stare să ia cuvântului ghimpele vătămător sau enervant, înainte ca acesta să fi aflat drumul spre interiorul său. Sau, un alt exemplu: un om devine repede nerăbdător când trebuie să aștepte. El pășește pe calea disciplinei oculte. În momentele sale de liniște, se pătrunde atât de mult de sentimentul zădărniciei nerăbdării, încât, de aici înainte, la fiecare nerăbdare pe care o trăiește, acest sentiment nou apare în el numaidecât. Nerăbdarea, care voia să se instaleze, dispare și astfel un timp care altfel s-ar fi pierdut în reprezentările pornite din nerăbdare, va fi, poate, utilizat pentru observații folositoare ce pot fi făcute în timpul așteptării.
    Acum trebuie să ne actualizăm însemnătatea celor de mai sus. Să ne gândim că „omul superior“ din om este într-o continuă dezvoltare. Dar numai prin liniștea și siguranța descrise i se dă posibilitatea să se dezvolte sistematic. Valurile vieții exterioare îl strâmtorează pe omul interior din toate părțile, dacă omul nu stăpânește această viață, ci este dominat de ea. Un astfel de om este ca o plantă care trebuie să se dezvolte într-o crăpătură de stâncă. Ea va rămâne pipernicită până când i se creează spațiu. Nici o putere exterioară nu îi poate crea spațiu omului lăuntric. Aceasta o poate face numai liniștea lăuntrică, pe care o creează sufletului său. Condițiile exterioare pot modifica numai situația exterioară a vieții sale, pe „omul spiritual“ din el nu-l vor putea trezi însă niciodată. – Discipolul ocult trebuie să dea naștere unui om nou, unui om superior în el însuși.
    Acest „om superior“ devine apoi „stăpânul lăuntric“ care conduce cu mână sigură viața omului exterior. Câtă vreme omul exterior are supremația și conducerea, „omul lăuntric“ este sclavul său și din această cauză nu-și poate dezvolta forțele. Dacă depinde de altceva decât de mine că mă supăr sau nu, atunci eu nu sunt stăpânul meu sau, mai bine zis, nu l-am găsit încă pe „stăpânul din mine“. Trebuie să dezvolt în mine facultatea de a permite ca impresiile lumii exterioare să ajungă la mine numai în modul determinat de mine însumi; abia atunci pot deveni discipol ocult. Și numai în măsura în care discipolul ocult caută cu seriozitate această putere, va putea ajunge la țintă. Nu are importanță cât de departe ajunge cineva într-un anumit timp; important este numai ca el să se străduiască cu seriozitate. Au existat unii oameni care s-au străduit ani de-a rândul fără să fi observat vreun progres vizibil; dar mulți dintre cei care nu au deznădăjduit, ci au rămas neclintiți în strădania lor, au repurtat dintr-o dată „biruința lăuntrică“.
    Negreșit că în multe împrejurări din viață este necesară o mare forță pentru a-ți crea momente de liniște lăuntrică. Dar cu cât este mai mare forța necesară, cu atât mai semnificativ va fi rezultatul. În disciplina ocultă totul depinde de puterea de a sta față în față cu noi înșine, energic, cu obiectivitate lăuntrică și cu sinceritate desăvârșită, cu toate acțiunile și faptele noastre, ca în fața unui om cu totul străin.
    Dar prin această naștere a propriului om superior este caracterizată numai o parte a activității lăuntrice a discipolului ocult. La aceasta trebuie să se alăture încă ceva. Când omul stă față în față cu sine, ca în fața unui străin, el se observă totuși numai pe sine însuși; el examinează acele trăiri și acțiuni cu care se află întrețesut datorită condițiilor specifice vieții sale. El trebuie să depășească acest stadiu. Trebuie să se ridice la un plan pur omenesc, care nu mai are nimic de a face cu condițiile sale particulare de viață. Trebuie să treacă la o examinare a acelor lucruri care l-ar interesa ca om, chiar dacă ar trăi în cu totul alte împrejurări, în cu totul altă situație. Prin aceasta în el prinde viață ceva ce depășește sfera personală. Își îndreaptă astfel privirea către lumi superioare lumii în care își duce viața cotidiană. Și prin aceasta omul începe să simtă, să trăiască faptul că el aparține unor asemenea lumi superioare. Acestea sunt lumi despre care simțurile sale, preocupările sale zilnice nu îi pot spune nimic. Abia astfel strămută omul centrul ființei sale în interior. El ascultă glasurile din lăuntrul său care-i vorbesc în momentele de liniște; în interiorul său, el cultivă relația cu lumea spirituală. El se sustrage cotidianului. Zgomotul acestei vieți cotidiene a amuțit pentru el. În jurul lui s-a făcut liniște. El respinge tot ceea ce este în jurul lui; respinge de asemenea tot ceea ce i-ar aduce aminte de asemenea impresii exterioare. Contemplarea liniștită în interior, conversația cu lumea pur spirituală îi umple întregul suflet. O astfel de contemplare în liniște trebuie să devină pentru discipolul ocult o necesitate vitală naturală. La început, el se află cufundat cu totul într-o lume de gânduri. Față de această activitate liniștită de gândire el trebuie să dezvolte un sentiment viu, trebuie să învețe să iubească ceea ce spiritul revarsă atunci spre el. Și astfel încetează în curând să mai simtă această lume a gândurilor ca ceva mai puțin real decât lucrurile din viața cotidiană, care-l înconjoară. Începe să se comporte cu gândurile sale ca și cu obiectele din spațiu. Apoi, se apropie de el și clipa în care începe să simtă că cele ce i se revelează în tăcerea muncii de gândire lăuntrică sunt superioare și mai reale decât obiectele din spațiu. El află că în această lume de gânduri se exprimă viața. El înțelege că în gânduri nu-și duc existența numai simple imagini de umbră, ci că prin ele îi vorbesc ființe ascunse. Începe să i se vorbească din liniștea lăuntrică. Înainte nu deslușea sunete decât cu urechea; acum deslușește cu sufletul. I s-a deschis un grai lăuntric, un cuvânt interior. Când discipolul ocult trăiește pentru întâia oară acest moment se simte fericit în cel mai înalt grad. Asupra întregii sale lumi exterioare se revarsă o lumină lăuntrică. Pentru el începe o a doua viață. Efluviile unei lumi divine, de o fericire dumnezeiască, se revarsă în el.
    O asemenea viață a sufletului în gânduri, care se extinde din ce în ce mai mult spre o viață în esența spirituală, gnoza și știința spiritului o numesc meditație (reflecție contemplativă). Această meditație este mijlocul prin care se ajunge la cunoașterea suprasensibilă. Dar în aceste clipe discipolul ocult nu trebuie să savureze sentimentele. Nu trebuie să aibă în sufletul său simțăminte nedefinite. Acestea l-ar împiedeca să ajungă la o adevărata cunoaștere spirituală. Gândurile sale trebuie să se formeze clar, conturat, precis. Va găsi un sprijin puternic în acest scop dacă nu se va ține orbește de gândurile care se ivesc în el în mod arbitrar. Dimpotrivă, el trebuie să se pătrundă de gândurile înalte pe care le-au cugetat, în asemenea momente, oameni evoluați, oameni pătrunși de spirit. Ca punct de plecare e bine să ia scrierile care, ele însele, au izvorât din asemenea revelații primite în meditație. Discipolul ocult găsește astfel de scrieri în literatura mistică, gnostică și în literatura actuală a științei spiritului. Ele cuprind material pentru meditația sa. Cercetătorii spirituali au redat în asemenea scrieri gândurile științei divine; spiritul le-a vestit lumii prin trimișii săi.
    Prin astfel de meditații, în discipolul ocult se petrece o transformare totală. El începe să-și formeze reprezentări cu totul noi despre realitate. Toate lucrurile capătă pentru el o altă valoare. Trebuie să repetăm mereu: printr-o asemenea transformare discipolul ocult nu se înstrăinează de lume. În nici un caz el nu se înstrăinează de cercul îndatoririlor de fiecare zi. Fiindcă el învață să înțeleagă că cea mai simplă acțiune pe care o săvârșește, cea mai neînsemnată trăire ce i se oferă, sunt în legătură cu marile entități cosmice, cu marile evenimente cosmice. Dacă în momentele sale de contemplare i se lămurește această legătură, atunci el va fi prezent în cercul acțiunilor sale zilnice cu o nouă, cu o mai mare forță. Pentru că acum știe: ceea ce muncește, ceea ce îndură, el face și suferă în numele unor mari înlănțuiri cosmice spirituale. Din meditație izvorăște putere pentru viață, nu moliciune.
    Discipolul spiritual merge cu pași siguri prin viață. Orice i-ar aduce viața, el își urmează drumul fără să se lase abătut. Înainte nu știa pentru ce lucrează, pentru ce suferă: acum știe. E bine să înțelegem că o asemenea activitate meditativă duce mai bine spre țintă dacă are loc sub conducerea unor oameni experimentați. Astfel de oameni știu din propria lor experiență cum trebuie procedat cel mai bine. De aceea să căutăm sfatul și îndrumarea acestor oameni. Prin aceasta nu ne pierdem deloc libertatea. Ceea ce altfel ar putea fi doar o dibuire nesigură, printr-o asemenea îndrumare devine o muncă ce duce sigur la țintă. Cine se adresează celor care au cunoștințe și experiență în această direcție, nu va bate niciodată zadarnic la ușa lor. Să fie însă conștient că nu caută altceva decât sfatul unui prieten, și nu puterea covârșitoare a unuia care vrea să domine. Vom afla întotdeauna că cei care într-adevăr știu, sunt oamenii cei mai modești, și că nimic nu le este mai străin decât ceea ce oamenii numesc sete de putere.
    Cine se ridică prin meditație la ceea ce îl leagă pe om cu spiritul, acela începe să aducă la viață, în sine, ceea ce este veșnic în el, ceea ce nu este mărginit de naștere și moarte. Numai aceia care nu l-au trăit personal, se pot îndoi de acest principiu etern. Astfel, meditația este calea care îl duce pe om la cunoașterea, la contemplarea sâmburelui etern, indestructibil, al ființei sale. Și numai prin ea poate ajunge omul la această contemplare. Gnoza, știința spiritului vorbesc despre eternitatea acestui sâmbure al ființei, despre reîntruparea acestuia. Adeseori se pune întrebarea: de ce nu știe omul nimic despre trăirile sale de dincolo de naștere și moarte? Dar nu așa trebuie pusă întrebarea, ci mai degrabă ea trebuie pusă astfel: cum se ajunge la o astfel de cunoaștere? Calea ni se deschide în meditația corectă. Prin ea se trezește amintirea trăirilor de dincolo de naștere și moarte. Fiecare om poate dobândi această cunoaștere; în fiecare om se găsesc facultățile de a cunoaște el însuși, de a contempla el însuși ceea ce ne învață mistica adevărată, știința spiritului, antroposofia și gnoza. Trebuie doar să alegem mijloacele juste. Numai o ființă înzestrată cu urechi și cu ochi poate percepe sunetele și culorile. Și ochiul de asemenea, nu poate percepe nimic, dacă lipsește lumina care face vizibile obiectele. În știința secretă sunt date mijloacele pentru a dezvolta urechile și ochii spirituali și pentru a aprinde lumina spirituală. Mijloacele disciplinei spirituale pot fi desemnate prin trei trepte: 1. Pregătirea. Ea dezvoltă simțurile spirituale. 2. Iluminarea. Ea aprinde lumina spirituală. 3. Inițierea. Ea deschide comunicarea cu entitățile superioare ale spiritului.

  12. #27
    stroeloretta este offline Utilizator Mugurel
    Data inscrierii
    august 2008
    Posturi
    122

    Implicit Re: Carti de referinta, site-uri de referinta

    Rudolf Steiner

    TEOSOFIA


    GA 9



    CALEA CUNOAȘTERII


    Cunoașterea științei spiritului despre care este vorba în această carte poate fi obținută de orice om, prin eforturi proprii. Expuneri de felul celor din această scriere furnizează o imagine de gânduri a lumilor superioare. Și într-o anumită privință ele sunt primul pas spre o contemplare proprie. Căci omul este o ființă care gândește. El își poate găsi calea cunoașterii, dacă pleacă de la gândire. Dacă rațiunii sale îi este dată o imagine a lumilor superioare, acest lucru nu este steril pentru el, chiar dacă aceasta este numai o povestire despre fapte la care el nu poate să ajungă printr-o contemplare proprie. Căci gândurile care îi sunt date reprezintă ele însele o forță care acționează mai departe în lumea sa de gânduri. Această forță devine activă; ea va trezi predispoziții care dormitează în el. Cine crede că o astfel de imagine de gânduri ar fi de prisos greșește. Căci el vede în gânduri numai ceea ce este lipsit de esență, ceea ce este abstract. Dar la baza gândului se află o forță vie. Comunicarea cunoașterii, ca expresie nemijlocită a ceea ce este văzut în spirit, acționează în cel căruia i se comunică ca un germene care produce rodul cunoașterii din sine. Cine vrea să se adreseze altor forțe din om, cu desconsiderarea lucrării gândirii, acela nu ține seama că gândirea este capacitatea supremă pe care o posedă omul în lumea sensibilă. Așadar, celui care întreabă: Cum obțin eu cunoștințele superioare ale științei spiritului? trebuie să i se spună: Informează-te mai întâi despre comunicările altora asupra unor astfel de cunoștințe. Iar dacă el ripostează: Vreau să văd eu însumi, nu vreau să știu nimic despre cele văzute de alții, atunci trebuie să i se răspundă: Chiar în însușirea comunicărilor altora se află prima treaptă spre cunoașterea proprie. La aceasta se poate spune: Deci, mai întâi sunt constrâns la credință oarbă. Totuși, nu este vorba, în cazul unei comunicări, de credință sau necredință, ci de o receptare a ceea ce percepi. Adevăratul cercetător al spiritului nu vorbește niciodată așteptând să i se ofere credință oarbă. El înțelege și gândește: Aceasta am trăit-o în domeniile spirituale ale existenței și povestesc despre trăirile mele. Dar el știe și că acceptarea acestor trăiri și pătrunderea gândurilor celuilalt cu povestirea sa sunt pentru acesta forțe vii pentru dezvoltarea sa în plan spiritual.
    Ceea ce avem aici în vedere va înțelege corect numai acela care se gândește la felul în care orice știință despre lumile sufletești și spirituale odihnește în străfundurile sufletului uman. Prin „calea cunoașterii“ ele pot fi ridicate la suprafață. Ai acces nu numai la ceea ce ai adus tu însuți la suprafață, ci și la ceea ce un altul a scos la lumină din străfundurile sufletesti. Chiar și atunci când personal încă n-ai făcut nici un fel de pregătiri în vederea pășirii pe calea cunoașterii. O pătrundere spirituală corectă trezește, în mentalul netulburat de prejudecăți, forța înțelegerii. Știința inconștientă vine în întâmpinarea faptelor spirituale găsite de alții. Iar această venire în întâmpinare nu este credință oarbă, ci acțiune sănătoasă a rațiunii umane sănătoase. În această înțelegere sănătoasă ar trebui văzut un punct de plecare cu mult mai bun și pentru cunoașterea personală a lumii spirituale decât „cufundările“ mistice sau alte lucruri asemănătoare, în care adeseori omul crede că găsește mai mult decât în ceea ce poate recunoaște rațiunea umană sănătoasă, dacă i se oferă de către cercetarea spirituală adevărată.
    Nu putem sublinia cu suficientă forță cât este de necesar ca cel care vrea să dezvolte capacități de cunoaștere superioară să ia asupra sa munca de gândire serioasă. Această subliniere trebuie să fie cu atât mai insistentă cu cât mulți oameni care vor să devină clarvăzători prețuiesc prea puțin munca de gândire serioasă, plină de abnegație. Ei spun: Gândirea nu-mi poate ajuta la nimic; este vorba de a ajunge la „senzație“, la „sentiment“ sau la ceva asemănător. Împotriva acestui lucru trebuie spus că nimeni nu poate deveni clarvăzător în sens superior (adică cu adevărat), dacă mai înainte nu și-a însușit prin lucrare proprie viața de gândire. La multe persoane, în această privință joacă un rol nefast o anumită comoditate interioară. Ei nu devin conștienți de această comoditate, pentru că ea îmbracă forma unui dispreț al „gândirii abstracte“, al „speculației inutile“ etc. Dar se nesocotește gândirea, dacă ea se confundă cu sporovăiala inutilă, depănând succesiuni abstracte de gânduri. „Gândirea abstractă“ poate ucide ușor cunoașterea suprasensibilă, gândirea plină de viață îi poate deveni însă o bază reală. Ar fi, în orice caz, mult mai comod dacă s-ar putea ajunge la darul clarvederii superioare ocolind acțiunea gândirii. Pentru aceasta este necesară o coeziune interioară, o siguranță sufletească la care nu poate conduce decât gândirea. Altfel se ajunge numai la imagini care pâlpâie necoordonat, la apariția unui joc sufletesc năucitor, care unora le face plăcere dar care nu are nici o legătură cu adevărata pătrundere în lumile superioare. Dacă reflectăm la trăirile pur spirituale ce au loc într-un om care pășește cu adevărat în lumea superioară, vom înțelege că problema mai are și un alt aspect. Clarvăzătorul are o sănătate absolută a vieții sufletești. Nu există o mai bună îngrijire a acestei sănătăți decât gândirea adevărată. Da, această sănătate poate suferi atingeri grave dacă exercițiile pentru o evoluție superioară nu sunt construite pe gândire. Pe cât este de adevărat că pe un om care gândește sănătos și corect darul clarviiziunii îl face și mai sănătos, și mai puternic decât ar fi fără această capacitate, tot la fel de adevărat este că orice voință de a se dezvolta concomitent cu o teamă față de concentrarea gândirii, orice visătorie în acest domeniu deschid drum fanteziei și adoptării unei poziții greșite față de viață. Nimeni nu trebuie să se teamă, vrând să ajungă la o cunoaștere superioară, dacă respectă cele spuse aici; totuși nu ar trebui să se întâmple decât pornind de la această premisă. Această premisă nu are de-a face decât cu sufletul și spiritul omului; este absurd să se vorbească de o influență dăunătoare asupra sănătății trupești dacă se respectă premisa amintită.
    Oricum, necredința nefundamentată este dăunătoare. Căci ea acționează în cel ce receptează ca o forță de respingere. Ea-l împiedică să preia gândurile fertilizatoare. Așadar, nici un fel de credință oarbă, dar preluarea lumii de gânduri a științei spiritului este ceea ce se preconizează pentru deschiderea simțurilor superioare. Cercetătorul spiritului își întâmpină elevul cu exigența: Nu trebuie să crezi ce îți spun eu, ci trebuie să-l gândești, să-l faci conținut al propriei tale lumi de gânduri; atunci gândurile mele vor acționa în tine pentru ca tu să le recunoști adevărul. Aceasta este mentalitatea cercetătorului spiritului. Forța de a recunoaște adevărul țâșnește din interiorul propriu al celui care primește. În acest sens trebuie abordate datele științei spiritului. Cel care face efortul de a-și cufunda gândirea sa în acestea poate fi sigur că într-un timp mai lung sau mai scurt ea îl va conduce la contemplarea proprie.
    În cele spuse până aici am aflat despre o calitate pe care trebuie să și-o formeze în sine cel care vrea să ajungă la o privire proprie în faptele superioare. Este dăruirea fără rezerve, fără prejudecăți către ceea ce revelează viața umană sau chiar și lumea extraumană. Cel ce aduce de la început cu sine din viața sa de până acum o judecată privind un fapt al lumii, acela se închide printr-o astfel de judecată față de acțiunea omnilaterală, liniștită pe care acel fapt îl poate exercita asupra lui. Cel ce învață trebuie să se poată transforma în orice clipă într-un recipient gol, în care să pătrundă lumea străină. Numai acele clipe aparțin cunoașterii în care orice judecată, orice critică tac. Nu intră, de exemplu, în nici un fel în discuție dacă suntem mai înțelepți decât un om pe care îl întâlnim. Chiar și copilul cel mai neștiutor are ceva de oferit celui mai mare înțelept. Iar când acesta se apropie de copil cu judecata sa oricât de înțeleaptă, înțelepciunea sa se interpune ca o sticlă tulbure în fața a ceea ce copilul vrea să-i ofere*. Acestei dăruiri către revelațiile lumii străine trebuie să-i fie asociată cea mai deplină lipsă interioară de egoism. Iar când omul se testează cu privire la gradul de dăruire pe care-l posedă, va face descoperiri uimitoare cu privire la el însuși. Dacă cineva dorește să pășească pe calea spre cunoașterea superioară, trebuie să facă exerciții pentru a putea în orice clipă să se stingă, cu toate prejudecățile sale. Tot timpul cât este stins, în el se scurg celelalte. Numai gradele înalte ale unor astfel de dăruiri conferă aptitudinea de a prelua faptele spirituale superioare care-l înconjoară pe om pretutindeni. Această facultate poate fi dezvoltată țintind conștient spre acest scop. Se poate încerca, de exemplu, abținerea de la orice judecare a oamenilor din ambianța sa. Trebuie stinse în sine criteriile atrăgătorului și ale respingătorului, ale prostiei și ale deșteptăciunii folosite în mod obișnuit; și trebuie să se încerce înțelegerea oamenilor din sine însuși, fără criterii. Cele mai bune exerciții se pot face cu oameni față de care simți o aversiune. Această aversiune trebuie reprimată cu toată forța și să se lase să acționeze asupra sa, fără nici o constrângere, ceea ce fac ei. Dacă vă aflați într-o ambianță care provoacă o judecată oarecare, reprimați judecata și expuneți-vă fără prejudecăți impresiilor**. Lăsați lucrurile și evenimentele să vă vorbească mai mult decât să vorbiti dumneavoastră despre ele. Acest exercițiu extindeți-l și asupra lumii gândurilor proprii. Reprimați în dumneavoastră ceea ce contribuie la formarea unui anumit gând și lăsați să acționeze asupra gândurilor numai ceea ce este afară. Numai dacă se practică astfel de exerciții cu seriozitatea cea mai sfântă și cu perseverență ele conduc la scopurile superioare ale cunoașterii. Cine subapreciază asemenea exerciții nu știe nimic despre valoarea lor. Cel ce are experiență proprie în astfel de lucruri știe că dăruirea și libertatea de gândire sunt promotori de forță reali. Așa cum se transformă căldura în cazanul cu aburi în forță de înaintare a locomotivei, tot astfel se transformă în om exercițiile dăruirii spirituale neegoiste în forța clarvederii în lumile spirituale. Prin acest exercițiu omul devine apt să preia tot ce-l înconjoară. Dar capacității de preluare trebuie să i se asocieze și aprecierea corectă. Atât timp cât omul este încă înclinat să se supraaprecieze pe spezele lumii înconjurătoare, el își amână accesul la cunoaștere superioară. Cel ce se dăruiește plăcerii sau suferinței pe care i-o produce fiecare lucru sau eveniment al lumii este prizonier al unei astfel de supraevaluări. Căci prin plăcerea sa și prin suferința sa el nu află nimic despre lucruri, ci numai despre sine însuși. Dacă simt simpatie pentru un om eu simt mai întâi raportarea mea față de el. Dacă în judecata mea, în comportamentul meu mă fac dependent numai de acest sentiment al plăcerii, al simpatiei, atunci așez în prim-plan specificul meu; pe acesta îl impun lumii. Vreau să mă integrez în lume așa cum sunt, dar nu să accept lumea fără prejudecăți și s-o las să se viețuiască în sensul forțelor care acționează în ea. Cu alte cuvinte, sunt tolerant numai cu ceea ce corespunde specificului meu. Față de toate celelalte eu exercit o forță de reprimare. Atât timp cât omul este prins în lumea simțurilor, el acționează în sensul respingerii tuturor influențelor nesenzoriale. Cel care învață trebuie să dezvolte în sine facultatea de a se comporta față de lucruri și oameni ținând seamă de specificul acestora, de a lăsa pe fiecare să se pună în valoare conform cu semnificația sa. Simpatia și antipatia, plăcerea și neplăcerea trebuie să capete roluri complet noi. Nu se poate pune problema ca omul să le desființeze, să devină opac față de simpatie și antipatie. Dimpotrivă, cu cât își formează capacitatea de a nu lăsa ca după simpatie sau antipatie să urmeze o judecată sau o acțiune el va desăvârși în sine o capacitate de simțire cu atât mai fină. Va afla că simpatiile și antipatiile pot căpăta un rol superior. Calități ascunse există chiar și în lucrul care pare cel mai antipatic; el le manifestă, dacă omul nu-și urmează în comportarea sa simțurile egoiste. Cine s-a format în acest sens acela simte cu mai multă finețe decât alții, pentru că nu se lasă ispitit de nereceptivitate. Orice înclinare urmată orbește tocește capacitatea de a vedea lucrurile din ambianță în lumina adevărată. Este ca și cum, urmând înclinația noastră, ne-am impune ambianței, în loc să ne expunem ei, pentru a-i simți valoarea.
    *Se vede bine chiar din această indicație că, în cazul cerinței de „dăruire fără rezerve“, nu este vorba de elimnarea judecății proprii sau de o dăruire către o credință oarbă. Asemenea lucruri nu ar avea nici un sens când e vorba de un copil.
    **Această dăruire neatinsă de prejudecăți nu are nici cea mai mică contingență cu „credința oarbă“. Nu se pune probtema de a crede orbește în ceva, ci de a nu pune „judecata oarbă“ în locul impresiei vii.
    Când omul nu mai are răspunsul său egoist la orice plăcere și la orice durere, la orice simpatie și antipatie, el devine independent față de impresiile schimbătoare produse de lumea exterioară. Plăcerea resimțită în legătură cu un anumit lucru îl face pe om imediat dependent de acesta. Omul se pierde pe sine în relația cu acel lucru. Un om care se pierde în plăcere și suferință în funcție de impresiile schimbătoare nu poate păși pe calea cunoașterii spirituale. El trebuie să preia plăcerea și suferința cu relaxare. Atunci el încetează de a se mai pierde în acestea; în schimb, începe să le înțeleagă. O plăcere căreia mă dăruiesc îmi consumă existența în clipa dăruirii. Eu trebuie să folosesc plăcerea numai pentru a ajunge la cunoașterea lucrului care îmi face plăcere. Nu trebuie să mă preocupe faptul ca lucrul să-mi facă plăcere: eu trebuie să aflu plăcerea și, prin plăcere, esența lucrului. Plăcerea trebuie să fie pentru mine numai vestirea faptului că în lucrul respectiv există o proprietate potrivită pentru a face plăcere. Această proprietate trebuie să învăț s-o cunosc. Dacă mă opresc la plăcere, dacă mă las complet absorbit de aceasta, atunci numai eu sunt cel care se viețuiește pe sine; dacă plăcerea constituie numai un prilej pentru a trăi o însușire a lucrului, atunci eu îmi îmbogățesc interiorul prin această trăire. Cercetătorului, plăcerea și neplăcerea, bucuria și suferința trebuie să-i fie numai prilejul prin care el învață despre lucruri; el se ridică deasupra lor, pentru ca ele să-i poată revela natura lucrurilor. Cine se dezvoltă în această direcție va învăța să recunoască ce maeștri învățători sunt plăcerea și durerea. El va simți împreună cu fiecare ființă și va recepta prin aceasta revelarea despre interiorul lor. Cercetătorul nu spune niciodată: O, cât sufăr, cât mă bucur, ci întotdeauna: Cum vorbește suferința; cum vorbește bucuria. El se dăruiește pentru a lăsa ca plăcerea și bucuria lumii exterioare să acționeze asupra lui. În felul acesta în el se dezvoltă un mod cu totul nou de a se raporta la lucruri. Înainte omul acționa ca urmare a unei impresii, pentru că impresiile îl bucurau sau îi erau neplăcute. Acum însă face ca plăcerea și neplăcerea să fie organe prin care lucrurile îi spun cum sunt ele însele potrivit cu esența lor. Plăcerea și neplăcerea devin în el din simple sentimente organe de simț prin care este percepută lumea exterioară. Așa cum ochiul nu acționează el însuși atunci când vede ceva, ci lasă să acționeze mâna, tot așa și plăcerea și durerea nu determină nimic în cercetătorul spiritual, în măsura în care el le folosește ca mijloace de cunoaștere; dar ele receptează impresii, iar ceea ce se află prin plăcere și neplăcere determină acțiunea. Când omul exersează plăcerea și neplăcerea în așa fel încât ele devin organe de trecere, atunci ele îi construiesc în suflet organele propriu-zise prin care i se deschide lumea sufletească. Ochiul poate sluji trupului numai prin aceea că este un organ de tranzit pentru impresii senzoriale; plăcerea și durerea se vor dezvolta ca ochi sufletești atunci când încetează să mai valoreze ceva în sine și încep să reveleze sufletului propriu sufletul străin.

    Prin calitățile amintite, cunoscătorul se află în poziția în care lasă să acționeze asupra sa ceea ce este esențial în lumea sa ambientală, fără influențe stânjenitoare din partea particularităților sale. El trebuie însă să se integreze și pe sine în mod corect în ambianța spirituală. Doar el este, ca ființă gânditoare, cetățean al lumii spirituale. El poate fi astfel numai dacă în cursul cănoașterii spirituale dă gândurilor sale un curs care corespunde legilor veșnice ale adevărului, legilor țării spiritului. Căci numai astfel poate acționa asupra lui această țară și îi poate revela faptele sale. Omul nu ajunge la adevăr, dacă se lasă continuu pradă gândurilor care îi traversează eul. Căci atunci aceste gânduri iau un curs care li se impune prin aceea că ajung la existență în interiorul naturii corporale. Lumea gândurilor unui om care se lasă mai întâi în voia spiritualității condiționate de creierul său fizic se prezintă ca fiind lipsită de reguli și confuză. Acum apare un gând, el se frânge, este scos din câmpul conștienței sale de un alt gând. Cine ascultă cu scopul de a observa discuția dintre doi oameni, cine se observă pe sine fără prejudecăți obține o reprezentare a acestei mase de gânduri schimbătoare, fără nici o regulă. Atât timp cât un om se dedică numai sarcinilor vieții sale senzoriale cursul confuz al gândurilor sale va fi mereu întreținut prin faptele realității. Oricât aș gândi de confuz, cotidianul îmi impune în acțiunile mele legile care corespund adevărului. Imaginea mea de gânduri în ceea ce privește un oraș poate lua forma cea mai lipsită de reguli: dacă vreau să fac un drum în oraș, trebuie să mă conformez situațiilor existente. Mecanicul poate să intre în atelierul său cu reprezentările cele mai pestrițe și încâlcite; el va fi condus la măsurile corecte prin legile utilajelor sale. În cadrul lumii senzoriale, faptele își exercită rolul de a corecta continuu gândirea. Dacă am o părere greșită despre un fenomen fizic sau despre forma unei plante, mă întâmpină adevărul și-mi ghidează gândirea în mod corect. Cu totul altfel stau lucrurile când îmi contemplu relația cu domeniile spirituale ale existenței. Ele mi se dezvăluie numai când pășesc în lumea lor cu o gândire foarte strict disciplinată. Aici, gândirea mea trebuie să-mi dea impulsul sigur, altfel nu găsesc căile corespunzătoare. Căci legile spirituale, care se viețuiesc în aceste lumi, nu sunt densificate până la modul fizic-senzorial și nu exercită, așadar, asupra mea constrângerea amintită. Eu pot urma aceste legi numai dacă ele sunt înrudite cu ale mele proprii, ca fiind acelea ale unei ființe gânditoare. Aici, eu însumi trebuie să-mi fiu un indicator de drum sigur. Așadar, cunoscătorul trebuie să-și conducă gândirea astfel încât ea să fie riguros reglată în sine. La el, gândurile trebuie să se dezobișnuiască treptat, în întregime, de a lua mersul cotidian. Ele trebuie să preia în tot cursul lor caracterul intern al lumii spirituale. El trebuie să se poată observa în această privință și să fie stăpân pe sine. La el nu trebuie ca un gând să se lege de altul în mod întâmplător, ci numai așa cum corespunde conținutului strict al lumii spirituale. Trecerea de la o reprezentare la alta trebuie să corespundă în mod strict legilor gândirii. Ca gânditor, omul trebuie să reprezinte întotdeauna, într-o anumită măsură, o copie a acestor legi ale gândirii. Tot ceea ce nu decurge din aceste legi trebuie să interzică înșiruirii reprezentărilor sale. Dacă în cale îi răsare un gând favorit, el trebuie să-l respingă, dacă cursul reglat în sine este deranjat prin aceasta. Dacă un sentiment personal vrea să impună gândurilor sale o anumită direcție care nu se află în ele, el trebue să-l reprime. Platon cerea celor care doreau să aparțină școlii sale să urmeze mai întâi un curs de matematică. Iar matematica, cu legile ei severe, care nu se orientează după mersul cotidian al fenomenelor senzoriale, este realmente o pregătire bună pentru cel ce caută cunoaștere. Dacă cel ce caută adevărul vrea să progreseze în studiul său, el trebuie să se sustragă de la orice voință personală, de la orice deranjamente. Cel ce caută cunoașterea se pregătește pentru sarcina sa prin aceea că prin voia sa învinge orice capriciu propriu gândirii. El învață să asculte numai de cerințele gândirii. Și așa trebuie să învețe să procedeze în orice act de gândire care trebuie să slujească cunoașterea spirituală. Această viață de gândire trebuie să fie o imagine a judecății și deducției matematice imperturbabile. El trebuie să se străduiască să poată gândi astfel, oriunde s-ar duce sau s-ar afla. Atunci în el năvălesc legitățile lumii spirituale, care, în cazul că gândirea sa poartă caracteristica cotidianului, a confuziei, trec pe lângă el și prin el fără a lăsa vreo urmă. Având puncte de plecare sigure, o gândire ordonată îl aduce la adevărurile ascunse. Asemenea indicații nu trebuie însă să fie concepute în mod unilateral. Chiar dacă matematica are o influență de disciplinare bună a gândirii, se poate ajunge totuși la o gândire curată, sănătoasă și plină de viață și fără a te ocupa de matematică.

    Ceea ce năzuiește pentru gândirea sa căutătorul cunoașterii, el trebuie să năzuiască și pentru acțiunile sale. Acestea trebuie să poată urma legilor frumosului nobil și adevărului veșnic, fără influențe dăunătoare din partea personalității sale. Aceste legi trebuie să-i fixeze direcția. Dacă el face ceva ce a considerat a fi corect și dacă sentimentul său personal nu ește satisfăcut de acțiunea sa, el nu trebuie totuși să părăsească, din acest motiv, calea pe care a pornit. Dar nu trebuie nici să continue pentru că aceasta îi face plăcere, atunci când găsește că acțiunea sa nu coincide cu legile frumosului și ale adevărului etern. În viața de zi cu zi, oamenii se lasă ghidați în acțiunile lor de ceea ce le face bucurie personal, de ceea ce le aduce beneficii. Prin aceasta ei impun mersului fenomenelor lumii direcția personalității lor. Ei nu realizează adevărul inerent legilor lumii spirituale, ci realizează ceea ce le cere bunul lor plac. Acționezi în sensul lumii spirituale numai când urmezi exclusiv legile acesteia. Din acțiunile care pornesc numai din personalitatea proprie nu rezultă forțe care să poată forma o bază pentru cunoașterea spirituală. Cel ce caută cunoașterea nu poate întreba pur și simplu: Ce îmi aduce un avantaj, prin ce ajung la succes, ci trebuie să se poată întreba și: Ce am recunoscut a fi binele? Renunțarea la roadele pe care le aduce acționarea pentru personalitate, renunțarea la orice bun plac, acestea sunt legile serioase pe care trebuie să și le impună. Atunci el se mișcă pe căile lumii spirituale, întreaga sa ființă se impregnează cu aceste legi. El se eliberează de orice constrângere din partea lumii senzoriale: omul-spirit al său se ridică din orice înveliș sensibil. În felul acesta el ajunge la progresul spre spiritual, în felul acesta se spiritualizează pe sine însuși. Nu se poate spune: La ce-mi folosesc toate prescripțiile de a urma numai legile adevărului, când poate mă înșel cu privire la acest adevăr? Este vorba de strădanie, de mentalitate. Chiar și cel care se înșeală, în strădania spre adevăr are o forță care-l corectează de la calea greșită. Dacă el se înșeală, această forță în oprește și-l conduce pe căile corecte. Chiar și obiecția: Și eu pot greși este necredință stânjenitoare. Ea arată că omul nu are încredere în forța adevărului. Tocmai despre aceasta este vorba, ca el să nu se lase determinat de punctul său de vedere egoist în fixarea scopurilor urmărite, ci de a se dărui fără nici un fel de egoism și să lase spiritul să-i indice direcția. Nu voința umană egoistă poate elabora prescripțiile sale adevărului, ci acest adevăr el însuși trebuie să devină stăpăn în om, trebuie să-i pătrundă întreaga sa ființă, să-l facă imagine a legilor eterne ale țării spiritului. El trebuie să se umple cu aceste legi eterne pentru a le lăsa să se reverse în viață. Ca și gândirea, cel ce caută cunoașterea trebuie să-și aibă voința sub control. Prin aceasta el devine în deplină smerenie – fără aroganță – un mesager al lumii adevărului și frumosului. Și, datorită faptului că devine un asemenea mesager, el urcă la calitatea de participant la lumea spirituală. Prin aceasta, el este ridicat de la o treaptă a evoluției la alta. Căci viața spirituală nu o atingi numai prin faptul că o poți privi, ci ea trebuie trăită.

    Dacă cel care caută cunoașterea respectă aceste legi, atunci acele trăiri sufletești care se raportează la lumea spirituală vor primi o formă cu totul nouă. El nu va mai trăi pur și simplu în ele. Ele nu vor mai avea numai o importanță pentru viața sa proprie. Se vor forma în percepții sufletești ale lumii superioare. În sufletul său cresc sentimente, plăcere și neplăcere, bucurie și suferință, devenind organe sufletești, așa cum în corpul său ochii și urechile nu duc o viață pentru ele însele, ci lasă să treacă prin ele fără egoism impresiile exterioare. Și prin aceasta căutătorul cunoașterii obține liniște și siguranță în structura sa sufletească, necesare pentru cercetarea în lumea spiritului. O mare plăcere nu-l va face numai să chiuie, ci îi va putea fi mesager al calităților lumii, care anterior îi scăpaseră. Ea îl va face calm; și se vor revela caracterele entităților aducătoare de plăcere. O suferință nu-l va mai umple în întregime doar de tulburare, ci îi va putea spune ce calități are ființa care-i provoacă suferința. Așa cum ochiul nu dorește nimic pentru sine ci îi dă omului direcția drumului de parcurs, tot astfel și plăcerea și durerea vor conduce sufletul pe cărarea sa. Cu cât plăcerea și suferința se vor consuma mai puțin în valurile pe care le creează în viața interioară a celui care cunoaște, cu atât mai mult ele vor constitui ochi pentru lumea suprasensibilă. Cât timp omul trăiește în plăcere și în suferință, acestea nu-l învață nimic. Când învață să trăiască prin ele, când el îndepărtează din ele sentimentul de sine, ele devin organe de percepție; atunci el vede, percepe prin ele. Este greșit să se creadă că cel ce este cunoscător ar deveni un om uscat, lucid, lipsit de plăcere și suferință. Plăcerea și suferința sunt prezente pentru el, dar atunci când cercetează în lumea spiritului ele au o formă modificată; au devenit „ochi și urechi“.
    Atât timp cât trăim cu lumea, lucrurile își dezvăluie numai ceea ce le leagă de personalitatea noastră. Aceasta este însă partea lor efemeră. Dacă ne retragem din ceea ce este trecător în noi și dacă trăim cu sentimentul nostru de sine, cu „eul“ nostru în ceea ce este permanent în noi, atunci părțile noastre trecătoare devin mijlocitori; iar ceea ce se dezvăluie prin ele este ceva nepieritor, ceva veșnic al lucrurilor. Această relație dintre propriul său veșnic și veșnicul din lucruri trebuie să poată fi stabilit la cunoscător. Încă înainte de a face alte exerciții de felul celor descrise, și chiar în timpul acestora, el trebuie să-și orienteze simțul său spre acest netrecător. Dacă observă o piatră, o plantă, un animal, un om, el trebuie să poată avea conștiența că în toate acestea se exprimă ceva etern. Trebuie ca eu să mă pot întreba: Ce trăiește ca element etern în piatra trecătoare, în omul trecător? Ce va supraviețui apariției sensibile trecătoare? – Nu trebuie să se creadă că o astfel de dirijare a spiritului spre etern ar desființa în noi contemplarea plină de dăruire și sensul calităților lucrurilor cotidiene și că ne-ar înstrăina de realitatea nemijlocită. Dimpotrivă. Fiecare frunză, orice gândăcel ne vor dezvălui nenumărate taine, când nu numai ochiul nostru, ci prin ochi s-ar îndrepta spre ele spiritul. Orice sclipire, orice nuanță a culorilor, orice modulație vor rămâne vii și perceptibile pentru simțuri, nimic nu se pierde; nu se va obține în plus decât o viață infinită. Iar cel care nu se pricepe să observe cu ochiul cel mai mic lucru, va ajunge numai la gânduri palide, fără viață, nu însă la clarvedere. Depinde de mentalitatea pe care o câștigăm în această direcție. Cât vom progresa în acest sens depinde numai de facultățile noastre. Să procedăm în mod corect și să lăsăm tot restul în seama evoluției ulterioare. Pentru început să ne orientăm mintea spre partea nepieritoare a lucrurilor. Făcând acest lucru, chiar prin aceasta, vom trezi cunoașterea nepieritorului. Ea va fi dată la timpul potrivit fiecărui om care așteaptă cu răbdare – și lucrează. În curând omul observă, ca efect al exercițiilor, ce transformare importantă are loc în el. El învață să considere important sau neimportant fiecare lucru în măsura în care a recunoscut că este ceva care rămâne, care este veșnic. El ajunge la altă evaluare și prețuire a lumii decât o avea anterior. Sentimentul său obține o altă relație cu întreaga lume înconjurătoare. Efemerul nu-l mai atrage ca înainte numai din motive personale; pentru el acesta devine încă un mădular și o parabolă a veșnicului. Și acest veșnic care trăiește în toate lucrurile el învață să-l iubească. Îi devine familiar, așa cum i-a fost familiar mai înainte efemerul. Prin aceasta el nu se înstrăinează de viață, ci învață numai să prețuiască fiecare lucru potrivit cu importanța sa adevărată. Și fleacurile deșarte ale vieții nu vor trece fără urme pe lângă el; dar omul nu se mai pierde în deșertăciune în timp ce caută spiritualul, ci îi recunoaște valoarea limitată. El o vede în adevărata sa lumină. Nu este un bun cunoscător cel care ar vrea să se miște numai în înălțimile norilor și ar pierde acolo viața. Un cunoscător adevărat va ști să pună fiecare lucru la locul său din înălțimea sa de vârf, prin supervizare clară și prin sentiment corect pentru toate lucrurile.
    În felul acesta cunoscătorului nu i se mai deschide posibilitatea de a asculta numai de influențele incalculabile ale lumii senzoriale exterioare, care-i conduc voința când aici când acolo. El a privit prin cunoaștere în esența eternă a lucrurilor. Prin transformarea lumii sale interioare, el are în sine capacitatea de a percepe această esență veșnică. Pentru cunoscător, mai capătă o importanță deosebită și alte gânduri. Când acționează din sine, el este conștient că acționează din esența eternă a lucrurilor. Căci lucrurile își exprimă în el această esență eternă a lor. El acționează, așadar, în sensul ordinii veșnice a lumii, atunci când dă o direcție acționării sale din veșnicul care trăiește în el. Prin aceasta el știe că nu mai este mânat numai de lucruri; el știe că asupra lor acționează legile care le sunt implantate, care au devenit și legile propriei sale ființe. Această acționare din interior poate fi numai un ideal la care năzuiește. Atingerea acestui scop se află departe. Dar cunoscătorul trebuie să aibă voința de a vedea cu claritate acest drum. Aceasta este voința sa de libertate. Căci a acționa din sine este libertate. Iar din sine poate acționa numai cel ce extrage din veșnicie motivele mișcării. O ființă care nu face acest lucru acționează din alte motive de mișcare decât cele ce sunt inerente lucrurilor. Așa ceva este contrar ordinii lumii. Și aceasta trebuie atunci să triumfe împotriva sa. Înseamnă că în final nu se poate întâmpla ceea ce el trasează ca indicații voinței sale. El nu va putea deveni liber. Bunul plac al ființei individuale se autodistruge prin acțiunea faptelor sale.
    * * *
    Cine poate acționa în felul acesta asupra vieții sale interioare pășește din treaptă în treaptă, înaintând în cunoașterea spirituală. Rezultatul exercițiilor sale va fi că percepțiilor lui spirituale li se deschid anumite pătrunderi în lumea suprasensibilă. El învață sensul pe care îl au adevărurile despre această lume și va primi confirmarea lor prin experiență proprie. O dată urcată această treaptă, spre el vine ceva care nu poate deveni trăire decât pe această cale. În acest mod, a cărui semnificație îi poate deveni clară abia acum, i se acordă de către „marile forțe conducătoare spirituale ale stirpei umane“ așa-numita inițiere. El devine „discipol al înțelepciunii“. Cu cât mai puțin se va vedea într-o astfel de inițiere un ansamblu de condiții exterioare căruia i-ar fi supus omul cu atât mai corectă va fi reprezentarea formată asupra acestui proces. Aici nu poate fi prezentat decât în mod aluziv ce se întâmplă acum cu cel ce devine cunoscător. El primește o nouă patrie, devine prin aceasta un cetățean al lumii suprasensibile. Sursa înțelegerii, a cunoștințelor afluează de acum încolo dintr-un loc superior. Lumina cunoașterii nu-i mai luminează din afară, ci el însuși este transpus în punctul de izvorâre. În el, enigmele lumii obțin o nouă lumină. De acum înainte, nu mai vorbește cu obiectele care sunt formate prin spirit, ci cu însuși spiritul formator. Viața proprie a personalității nu mai există atunci în clipele cunoașterii spiritului, decât pentru a fi o parabolă conștientă a veșnicului. Îndoieli cu privire la spirit care mai puteau apărea înainte dispar; căci se poate îndoi numai acela pe care îl înșală obiectele privitor la spiritul care lucrează în ele. Și întrucât „discipolul înțelepciunii“ poate avea un dialog cu însuși spiritul, lui îi dispare orice formă în care și-a imaginat mai înainte spiritul.
    Forma falsă în care ne imaginăm spiritul este superstiție. Inițiatul a depășit superstiția, atunci când știe care este adevărata formă a spiritului. Libertatea față de prejudecățile personalităților, față de îndoială și față de superstiție, acestea sunt caracteristicile celui care a urcat pe calea cunoașterii până la calitatea de discipol. Nu trebuie confundată această unire a personalității cu viața spiritului atotcuprinzător, cu o dizolvare distrugătoare a personalității în „spiritul general“. O astfel de „dispariție“ nu are loc în cazul adevăratei dezvoltări a personalității. Aceasta, dimpotrivă, subzistă în relația pe care o stabilește între ea și lumea spirituală. Are loc nu o depășire a personalității, ci o formare superioară a acesteia. Dacă vrem o parabolă pentru această contopire a spiritului individual cu spiritul general, atunci nu putem alege părți ale diferitor cercuri care se contopesc într-unul singur pentru a dispărea în acesta, ci trebuie alese imaginile multor cercuri care fiecare are o anumită nuantă coloristică. Aceste cercuri de culori diferite se suprapun, dar fiecare nuanță izolată rămâne constantă în întreaga sa entitate. Nici una nu pierde deplinătatea forțelor sale proprii.
    Descrierea „căii“ nu va fi făcută aici. În măsura în care este posibil, ea se găsește în lucrarea mea Știința ocultă, care reprezintă continuarea acestei cărți.
    Ceea ce se spune aici despre calea cunoașterii spirituale poate foarte ușor să conducă, printr-o greșită înțelegere a concepției, la convingerea că în ea s-ar afla o recomandare pentru asemenea stări sufletești care ar aduce după sine o întoarcere de la trăirea cu bucurie și cu forță de acțiune a vieții. Împotriva acestui fapt trebuie subliniat că acea dispoziție a sufletului care-l predispune la trăirea nemijlocită a adevărului spiritului nu poate fi extinsă ca o cerință generală asupra întregii vieți. Cercetătorul existenței spirituale poate obține controlul de a aduce sufletul pentru această cercetare în starea de retragere necesară de la adevărul senzorial, fără ca această retragere să-l transforme în general într-un om înstrăinat de lume. Dar mai trebuie să recunoaștem că o cunoaștere a lumii spirituale nu constă numai în pășirea pe calea cunoașterii lumii spirituale, ci și una de conducere prin cuprinderea realităților științei spiritului, cu rațiunea umană sănătoasă lipsită de prejudecăți, la o stare morală superioară, la cunoaștere realistă a existenței senzoriale, la siguranța vieții și la sănătate sufletească interioară.

  13. #28
    stroeloretta este offline Utilizator Mugurel
    Data inscrierii
    august 2008
    Posturi
    122

    Implicit Re: Carti de referinta, site-uri de referinta

    Rudolf Steiner

    ȘTIINȚA OCULTĂ

    GA 13



    ASPECTE PARTICULARE DIN DOMENIUL ȘTIINȚEI SPIRITULUI



    Corpul eteric al omului

    Când se observă mădulare superioare ale omului prin percepție suprasensibilă, această percepție nu este niciodată egală cu o percepție făcută cu ajutorul simțurilor exterioare. Când un om atinge un obiect și are o percepție calorică, trebuie să faci deosebire între ce vine de la obiect, ceea ce parcă emană din el, și ce trăiește în suflet. Trăirea sufletească interioară a senzației căldurii este ceva diferit de căldura emanată de obiect. Să gândim această trăire sufletească fără obiectul exterior. Să gândim această trăire – una sufletească – a unei senzații de căldură fără ca un obiect exterior s-o prilejuiască. Dacă o astfel de trăire ar avea loc fără un prilej exterior, ea ar fi o închipuire. Discipolul spiritului trăiește asemenea percepții fără prilejuiri exterioare, mai ales fără prilejuiri în propria lui viață. Ele se prezintă însă pentru o anumită treaptă a evoluției în așa fel, încât el poate ști (așa cum am arătat, poate ști prin însăși trăirea respectivă) că percepția interioară nu este închipuire, ci că ea este provocată printr-o entitate spiritual-sufletească a unei lumi suprasensibile, ca și senzația obișnuită, de exemplu, printr-un obiect fizic-sensibil exterior. La fel stau lucrurile și în cazul percepției unei culori. Aici trebuie făcută distincția între culoarea pe care o are obiectul exterior și senzația interioară a culorii în suflet. Actualizați-vă senzația interioară pe care o are sufletul când percepe un obiect roșu în lumea exterioară, fizic-sensibilă. Imaginați-vă că ați păstra o amintire foarte vie a impresiei, dar întoarceti ochii de la obiect. Reprezentarea de amintre a culorii pe care-o mai aveți actualizați-o ca trăire interioară. Veți deosebi atunci ceea ce este trăire interioară a culorii de culoarea exterioară. Aceste trăiri interioare se deosebesc total din punct de vedere al conținutului de impresiile exterioare. Ele poartă mai mult amprenta a ceea ce se resimte ca durere și bucurie decât senzația senzorială normală. Acum gândiți-vă la o astfel de trăire interioară care ar urca în suflet fără să fie dată ocazia acestui lucru de către un obiect fizic-sensibil exterior sau de amintirea unui astfel de obiect. Cercetătorul suprasensibilului poate avea o astfel de trăire. Și el știe în acest caz că nu este închipuire, ci expresia unei entități spiritual-sufletești. Când aceasta poate produce aceeași impresie ca și obiectul roșu al lumii sensibil-fizice, ea poate fi numită roșu. În cazul obiectului fizic-sensibil însă va fi prezentă mai întâi impresia exterioară și apoi trăirea interioară a culorii; la vederea suprasensibilă adevărată a omului epocii noastre situația trebuie să fie inversă: mai întâi trăirea interioară, care este ca o umbră asemănătoare amintirii culorii, și apoi o imagine care devine din ce în ce mai vie. Cu cât acorzi mai puțină atenție faptului că procesul trebuie să fie astfel, cu atât mai puțin poți face deosebirea între percepția spirituală adevărată și iluzia închipuită (iluzie, halucinație etc.). Depinde de gradul în care s-a dezvoltat cercetătorul suprasensibilului dacă imaginea ajunge la o astfel de cercetare spiritual-sufletească foarte vie, dacă rămâne ca o umbră sau ca o reprezentare întunecată sau dacă acționează intens ca un obiect exterior. Impresia generalâ pe care clarvăzătorul o are despre corpul eteric uman poate fi descrisă astfel: când a atins o asemenea forță a voinței încât, deși în fața sa se află un om fizic, poate să-și abată atenția de la ceea ce vede ochiul său fizic, el poate privi prin conștiența sa suprasensibilă în spațiul pe care-l ocupă omul fizic. Este de la sine înțeles că este nevoie de o puternică intensificare a voinței pentru a-ți abate atenția nu numai de la ceva la care te gândești, ci și de la ceva care se află în fața ta, astfel încât să stingi în întregime impresia fizică. Dar această intensificare este posibil să fie obținută prin exercițiile pentru cunoașterea suprasensibilă. Cel care ajunge la această cale de cunoaștere poate să aibă impresia generală a corpului eteric. În sufletul său apare aceeași senzație interioară pe care o are la vederea culorii unei flori de piersic, apoi aceasta devine foarte vie, astfel încât el poate spune: Corpul eteric are culoarea florii de piersic. Apoi conștientizează și organele separate și curenții corpului eteric. Corpul eteric poate fi însă descris și mai departe prin indicarea trăirilor sufletești care corespund senzațiilor calorice, sonore etc. Căci el nu este pur și simplu un fenomen coloristic. În același sens pot fi descrise și corpul astral și celelalte mădulare ale entității umane. Cine ia în considerare aceste lucruri, va recunoaște cum trebuie tratate descrierile care se fac în sensul științei spiritului.


    Lumea astrală


    Atâta vreme cât se observă numai lumea fizică, Pământul se prezintă, în calitate de reședință a omului, ca un corp cosmic separat. Când însă cunoașterea suprasensibilă urcă în alte lumi, această izolare dispare. Din această cauză, s-a putut afirma că imaginațiunea percepe o dată cu Pământul și resturile actuale ale perioadei lunare. Lumea în care pătrundem în acest fel este de așa natură încât ei nu-i aparține numai partea suprasensibilă a Pământului, ci înglobează și alte corpuri cosmice care, fizic, sunt separate. Cunoscătorul lumilor suprasensibile nu observă atunci numai suprasensibilul Pământului, ci și suprasensibilul altor corpuri cosmice. (Faptul că este vorba mai întâi de o observare suprasensibilă a altor corpuri cosmice ar putea să fie avut în atenție de cel care s-ar simți îmboldit să întrebe: De ce clarvăzătorii nu ne spun ce se întâmplă pe planeta Marte etc.? Cel ce pune întrebarea are în vedere condițiile fizic-sensibile.) Din această cauză în această carte s-a putut vorbi despre anumite condiții ale evoluției Pământului în paralel cu evoluții simultane ale lui Saturn, Jupiter, Marte etc. Când corpul astral uman este îndepărtat în stare de somn, el aparține nu numai stărilor terestre, ci și ale unor lumi la care participă și alte domenii cosmice (lumea stelelor). Aceste lumi acționează asupra corpului astral al omului și în starea de veghe. Din această cauză denumirea de „corp astral“ poate părea ca fiind justificată.



    Despre viața omului după moarte


    În această carte s-a vorbit despre vremea în care, după instalarea morții omului, corpul astral mai rămâne unit cu corpul eteric. În acest timp există o amintire a întregii vieți trecute care se estompează (vezi „Somnul și moartea“). Durata acestui timp diferă de la om la om. El depinde de intensitatea forței cu care corpul astral reține corpul eteric, de puterea pe care o are primul asupra celuilalt. Cunoașterea suprasensibilă poate obține o impresie despre această putere atunci când observă un om care potrivit structurii sale sufletești-corporale ar trebui să doarmă, dar care prin forță interioară se menține treaz. Deci unii oameni se pot menține treji un timp, fără a fi copleșiți de somn. Timpul maxim căt un om poate rezista la nevoie somnului ne indică aproximativ durata perioadei de după moarte în care persistă amintirea vietii trăite, adică legătura cu corpul eteric.

    * * *
    Când corpul eteric s-a desprins de om după moarte (vezi „Somnul și moartea“) mai rămăne din el totuși ceva pentru evoluția ulterioară a omului, care poate fi desemnat ca un fel de extract sau de esență a lui. El este purtătorul a tot ceea ce în timpul evoluției spirituale a omului între moarte și o nouă naștere se desfăsoară ca un germene pentru viața următoare (vezi „Somnul și moartea“).

    * * *
    Timpul dintre moarte și o nouă naștere este determinat ca durată prin aceea că eul se reîntoarce în lumea fizic sensibilă abia după ce aceasta s-a transformat în așa fel încât el să poată trăi lucruri noi. În timp ce eul se află în domeniile spirituale, reședința sa terestră se modifică. Această modificare este legată într-un sens de marile transformări din Cosmos, de schimbarea poziției Pământului fată de Soare etc. Acestea sunt însă modificări în care au loc anumite repetiții legate de noile condiții. Ele își găsesc expresia exterioară, de exemplu, în aceea că punctul de pe bolta cerească în care răsare Soarele la începutul primăverii migrează pe circumferință în decurs de aproximativ a 26 000 de ani, după care revine în punctul inițial (în astrologie acest punct poartă denumirea de punct vernal sau echinocțial – n. tr.). El parcurge în cursul acestei perioade toate constelațiile zodiacale. Într-un timp egal cu a douăsprezecea parte a acestei perioade, adică aproximativ în 2 100 de ani, condițiile de pe Pământ s-au modificat într-atât încât sufletul uman poate viețui pe Pământ lucruri noi după o încorporare prealabilă. Întrucât însă trăirile omului sunt diferite după cum se încarnează ca femeie sau ca bărbat, în cadrul intervalului de timp amintit au loc de regulă două încorporări. Totuși aceste lucruri mai depind și de natura forțelor pe care omul și le ia din existenta terestră dincolo de moarte. Datorită acestui fapt, toate indicațiile date trebuie să fie concepute ca fiind în esență valabile, dar aplicate la cazuri diferite pot apărea modificate în cele mai variate moduri. Având în vedere condițiile menționate din Cosmos, numai într-o privință depinde cât timp zăbovește eul omului în lumea sprituală între moarte și o nouă naștere. În alt sens, acest lucru depinde de stările evolutive pe care le parcurge omul în acest timp. Aceste stări conduc eul, după un anumit timp, la o structură spirituală care în viața sa interioară de spirit nu mai găsește satisfacție, care dezvoltă nevoia de a avea acea modificare a conștienței care se satisface prin oglindirea sa în cursul trăirii fizice. Prin coacționarea acestei „sete“ interioare de încorporare și a posibilității existente în Cosmos de a găsi corporalitatea corespunzătoare are loc intrarea omului în viata terestră. Pentru că trebuie să coactioneze două feluri de lucruri, încorporarea are loc uneori chiar și când „setea“ încă nu a atins intensitatea necesară, numai pentru că într-un anumit moment se poate realiza o încorporare aproximativ corespunzătoare; alteori, deși „setea“ depășise intensitatea sa normală, la momentul corespunzător încă nu a existat o posibilitate de încorporare. Dispoziția generală pentru viață în care se găsește un om prin calitatea ființei sale corporale este legată de aceste condiții.


    Biografia omului


    Felul în care se exteriorizează viața omului în succesiunea stărilor dintre naștere și moarte poate fi înțeles deplin numai prin aceea că nu se ia în considerare numai corpul fizic sensibil, ci și acele modificări pe care le suferă mădularele suprasensibile ale naturii umane. Aceste modificări pot fi privite în modul următor. Nașterea fizică se prezintă ca o desprindere a omului de învelișul matern. Forțe pe care germenele uman le-a avut înainte de naștere în comun cu corpul mamei mai sunt prezente după naștere numai ca forțe independente în el însuși. Acum însă, în viața ulterioară, pentru percepția suprasensibilă se petrec evenimente suprasensibile asemănătoare celor sensibile de la naștere: Cu privire la corpul eteric, omul este înconjurat până la schimbarea dentiției (la vârsta de șase sau șapte ani) de un înveliș eteric. În acest moment al vieții învelisul eteric cade. Are loc în acest caz o naștere eterică. Omul continuă însă să mai fie înconjurat de un înveliș astral, care cade în intervalul dintre doisprezece și șaisprezece ani (perioada maturizării sexuale). Atunci are loc „nașterea“ corpului astral. Mai târziu se naște eul propriu-zis. (Punctele de vedere benefice care rezultă din aceste fapte suprasensibile pentru organizarea educației sunt prezentate în mica mea scriere Educația copilului din punctul de vedere al științei spiritului. Acolo se găsesc și alte expuneri despre lucrurile pe care aici nu putem decât să le menționăm.) Omul trăiește după nașterea eului în așa fel încât se integrează în condițiile lumii și ale vieții, iar în cadrul acestora el se manifestă în concordanță cu mădularele active prin eul său: sufletul senzației, sufletul rațiunii și sufletul conștienței. Apoi vine un timp în care corpul eteric regresează, în care el parcurge desfășurarea inversă a formării sale, începând cu cel de al șaptelea an. În timp ce mai înainte corpul astral s-a dezvoltat în așa fel încât a dezvoltat în sine ceea ce era prezent ca predispoziție la naștere, iar apoi, după nașterea eului, s-a îmbogățit cu trăirile ocazionate de lumea exterioară, de la un anumit moment începe să se hrănească spiritual din propriul corp eteric. El consumă din corpul eteric. Iar în desfășurarea în continuare a vieții și corpul eteric începe să consume din corpul fizic. De acest fapt se leagă degradarea finală la vârsta bătrâneții. Prin toate aceste lucruri, cursul vieții omului se împarte în trei etape, un timp în care se dezvoltă corpul fizic și cel eteric, altul în care se manifestă corpul astral și eul și, în sfârșit, cel în care corpul eteric și cel fizic regresează. Corpul astral este însă implicat în toate procesele dintre naștere și moarte. Însă, prin faptul că el se naște spiritual abia între anii al doisprezecelea și al șaisprezecelea, iar în ultima epocă a vieții el trebuie să consume din forțele corpurilor eteric și fizic, ceea ce poate realiza prin forțele sale proprii se dezvoltă mai încet decât dacă s-ar găsi într-un corp eteric și unul fizic. După moarte, după ce corpul eteric și cel fizic s-au desprins, evoluția din timpul de clarificare (vezi „Somnul și moartea“) se desfășoară în așa fel încât ea corespunde cu o treime din durata pe care o necesită viața dintre naștere și o nouă viață.


    Domeniile superioare ale lumii spirituale


    Prin imaginațiune, inspirație și intuiție cunoașterea suprasensibilă urcă treptat în acele domenii ale lumii spirituale în care îi devin accesibile ființe implicate să urmărească și evoluția omului între moarte și o nouă naștere, în așa fel încât aceasta devine inteligibilă. Există și domenii superioare ale existenței la care aici nu putem decât să ne referim în treacăt. Când cunoașterea suprasensibilă s-a ridicat până la intuiție, ea trăiește într-o lume de ființe spirituale. Și acestea parcurg anumite evoluții. Orice problemă a umanității actuale se întinde întrucâtva până în lumea intuiției. În orice caz, în cursul evoluției sale dintre moarte și o nouă naștere omul primește influențe și din lumi încă mai înalte; dar aceste influențe nu le primește direct; ființele lumii spirituale le îndreaptă spre el. Și dacă le contemplăm pe acestea, se dezvăluie tot ce se întâmplă cu omul. Problemele proprii ale acestor ființe, lucrurile de care au nevoie pentru ele în vederea dirijării evoluției omului, acestea pot fi observate numai printr-o cunoaștere care depășește nivelul intuiției. De aici rezultă indicații despre lumi care trebuie reprezentate în așa fel încât probleme spirituale care pe Pământ sunt de nivel superior acolo aparțin nivelului celui mai de jos. De exemplu, deciziile raționale aparțin în cadrul domeniului terestru nivelului celui mai înalt; acțiunile regnului mineral celui mai jos. În acele regiuni superioare, deciziile raționale sunt aproximativ așa cum sunt pe Pământ acțiunile minerale. Dincolo de regiunea intuiției se află regiunea în care din cauze spirituale se țese planul lumilor.


    Mădularele ființiale ale omului


    Când am spus că eul lucrează la mădularele ființiale umane, la corpul fizic, corpul eteric și corpul astral și că le-ar transfonna în succesiune inversă în sine spirituală, spiritul vieții și omul-spirit, aceasta se referă la lucrarea eului asupra entității umane prin aptitudinile cele mai înalte cu a căror dezvoltare s-a făcut începutul abia în cursul diferitelor stadii ale Pămâtului. Această transformare este însă precedată de o alta, la un nivel inferior, prin care iau naștere sufletul senzației, sufletul rațiunii și sufletul conștienței. Căci în timp ce în cursul evoluției omului se formează sufletul senzației au loc transformări în corpul astral, formarea sufletului rațiunii se exprimă în transformări la nivelul corpului eteric și cea a sufletului conștienței în transformări ale corpului fizic. În cursul descrierii evolutiei terestre care a fost făcută în această carte s-au dat unele detalii privind aceste aspecte. Astfel, se pot spune următoarele: sufletul senzației se bazează deja pe un corp astral transformat; sufletul rațiunii pe un corp eteric transformat; sufletul conștienței pe un corp fizic transformat. Dar se poate spune și că aceste trei mădulare ale sufletului sunt părți ale corpului astral, căci numai astfel este posibil, de exemplu, ca sufletul conștienței să fie o entitate astrală într-un corp fizic adaptat ei. Ea trăiește o viață astrală într-un corp fizic prelucrat pentru a fi reședința sa.


    Starea de somn


    Starea de somn a fost caracterizată în capitolul „Somnul și moartea“ al acestei scrieri. Ea trebuie concepută, pe de o parte, ca fiind o rămășiță a vechii conștiențe de imagini, așa cum îi era proprie omului în perioada evoluției lunare și încă un timp în cursul unei părți mari a evoluției terestre. Evoluția progresează în așa fel încât stări anterioare continuă să acționeze în stări ulterioare. Și, în felul acesta, în timpul somnului apare la suprafață ca rămășiță ceea ce mai înainte fusese stare normală. În același timp însă această stare este totuși altfel decât vechea conștiență de imagini. Căci de la formarea eului ea intervine și în fenomenele corpului astral care au loc în timpul visării. Astfel, în vis se prezintă o conștiență de imagini modificată prin prezența eului. Pentru că eul însă nu este conștient de activitatea sa asupra corpului astral în timpul somnului, nimic din ce aparține domeniului vieții de vis nu trebuie totuși considerat că face parte din ceea ce poate conduce la o cunoaștere a lumilor suprasensibile în sensul științei spiritului. Același lucru este valabil pentru ceea ce se desemnează adeseori ca viziune, presimțire sau „dublă vedere“ (deuteroscopie). Acestea iau naștere prin aceea că eul se deconectează și astfel apar stări ale vechii conștiențe. Ele nu au nici o aplicație în știința spiritului; ceea ce se observă în ele nu poate fi considerat în sensul corect ca rezultat al acesteia.


    Cu privire la dobândirea cunoștințelor suprasensibile


    Calea ce duce la obținerea cunoștințelor lumii suprasensibile, care a fost descrisă în această carte mai pe larg, poate fi numită și „calea cunoașterii nemijlocite“. Alături de aceasta mai există una care poate fi desemnată drept „calea sentimentului“. Ar fi însă cu totul fals să credem că prima nu ar avea nici o legătură cu formarea sentimentului. Ea conduce la adâncirea vieții afective. Cu toate acestea „calea sentimentului“ se adresează nemijlocit sentimentului pur, căutând să urce de la acesta la cunoștințe. Ea se bazează pe faptul că un sentiment căruia sufletul i se dăruiește în întregime un anumit timp se transformă într-o conștiență, într-o concepție imagistică. Când, de exemplu, sufletul se umple timp de săptămâni, luni sau chiar mai mult cu sentimentul smereniei, conținutul sentimentului se transformă într-un punct de vedere. Se poate găsi o cale spre domeniile suprasensibile și printr-o parcurgere treptată a unor astfel de sentimente. Pentru omul actual, în cadrul condițiilor obișnuite ale prezentului, nu este ușor să parcurgi această cale. Pentru a o parcurge este aproape indispensabil să poți dispune de retragere din viața cotidiană. Căci impresiile pe care le aduce viața de toate zilele tulbură, mai ales la început, evoluția sufletului prin cufundarea în anumite sentimente. Dimpotrivă, calea cunoașterii descrisă în această carte poate fi parcursă în orice situație de viață din zilele noastre.


    Observarea unor evenimente și ființe ale lumii spirituale


    Se poate pune întrebarea: Permite cufundarea interioară și celelalte mijloace descrise pentru obținerea cunoștințelor suprasensibile observarea numai în general a omului între moarte și o nouă naștere sau alte procese spirituale sau fac ele posibilă observarea unor procese și ființe bine delimitate; cum ar fi, de exemplu, observarea omului după moarte? La acestea trebuie răspuns: Cel care a cucerit prin mijloacele descrise capacitatea necesară observării lumii spirituale poate ajunge și la observarea de detalii existente în aceasta. El devine apt să intre în legătură cu oameni care trăiesc în lumea spirituală între moarte și o nouă naștere. Acest lucru trebuie să se întâmple, în sensul științei spiritului, numai după ce s-a parcurs disciplinarea regulamentară pentru cunoștințe suprasensibile. Căci abia atunci poti face deosebirea între iluzie și realitate cu privire la evenimente și entități speciale. Cel ce va dori să observe detalii fără o disciplinare corectă va cădea pradă multor iluzii. Chiar și lucrul cel mai incipient, înțelegerea modului cum trebuie interpretate impresiile faptelor deosebite ale lumii suprasensibile, nu este posibil fără o disciplinare avansată. Disciplinarea care conduce la observarea în lumile superioare a faptelor descrise în această carte conduce la posibilitatea de a urmări viața omului individual după moarte și nu mai puțin la observarea și înțelegerea tuturor ființelor spiritual-sufletești speciale care intervin din lumile ascunse în cele manifeste. Totuși este posibilă observarea sigură tocmai a aspectelor individuale numai în baza cunoștințelor privind faptele generale, mari ale lumii spirituale care privesc pe fiecare om. Cel care vrea numai una fără a-l interesa cealaltă se va rătăci. O experiență care trebuie făcută cu privire la observarea lumii spirituale este aceea că pătrunderea în acele domenii ale existenței suprasensibile la care râvnește mai întâi nu vor fi acordate decât dacă elevul s-a străduit să parcurgă căile serioase și dificile care urmăresc problemele generale ale cunoașterii, care conduc la lămurirea sensului vieții. Dacă aceste căi au fost parcurse într-un imbold de cunoaștere neegoistă, curată, se ajunge la maturitatea necesară pentru a observa detalii a căror descoperire nu ar însemna decât satisfacerea unor nevoi egoiste, chiar și dacă cel care o face ar pretinde că el se străduiește să privească în lumea spirituală numai din iubire – de exemplu, pentru un om mort. Observarea unor amănunte poate fi accesibilă numai celui care a obținut, printr-un interes serios pentru generalitățile științei spiritului, posibilitatea de a prelua detaliul cu totul lipsit de dorințe egoiste ca pe un adevăr științific, obiectiv.

  14. #29
    stroeloretta este offline Utilizator Mugurel
    Data inscrierii
    august 2008
    Posturi
    122

    Implicit Re: Carti de referinta, site-uri de referinta


Pagina 2 din 2 PrimulPrimul 12

Subiecte Similare

  1. Cartile Noastre
    De Camelia in forum Literatura
    Replici: 9
    Ultimul post: 05 dec 2012, 23:02

Reguli postare

  • Nu puteti crea subiecte noi
  • Nu puteti posta replici
  • Nu puteti posta atasamente
  • Nu puteti sa va editati postarile
  •