Cu Biertanul a fost o adevarata poveste. Era ultima zi de sedere la Sovata si ne faceam planuri de întoarcere acasa. Unii dintre noi vroiam sa trecem prin Sibiu si sa mancam o pizza sau o înghetata în piata orasului, altii sa mergem la Târgu Mures iar altii la Cetatea de Balta, sa vizitam castelul baroc.
Numai eu vroiam la Biertan. Ei, si tu, cu Biertanul tau, spuneau ceilalti. Ce-i aia, Biertan ? Ce naiba se mai afla si acolo ? In fine, dupa multe parlamentari, fiind si duminica iar copiii începeau scoala a doua zi si trebuiau sa-si faca ghiozdanele, temele si baita de seara, ne-am hotarât s-o tinem lunga catre casa (Târgoviste si Razvad).
Pe la jumatea drumului, dupa vreo 200 de km, Florione, nasul, a ordonat pauza de pipi. Era o curba ciudata, larga, de parca n-ar fi vrut sa se mai termine, dupa o coborâre obositoare, cu serpentine lungi si curbe scurte. Imediat dupa ea urma o ramura spre Sibiu si una spre Brasov (spre care urma sa ne îndreptam noi). Am coborat din masini si nu stiu de ce toti, dar toti, eram foarte tacuti si tristi, un pic stingheriti… Parca ne lipsea ceva, parca excursia noastra nu era completa sau parca ni se parea ca ne îndreptam prea repede spre casa ? Asta o fi fost, oare ?
Asa cum am patit-o la Densus, tot asa aveam s-o patim si aici. Adica, atunci mai întâi ne-am revoltat (ce Densus, dom’le ? Ce mai e si acolo ?) ca mai apoi sa arunc “momeala”:
- Haideti, oameni buni, si la Biertan. Sunt 42 de kilometri pana acolo.
- Of, fiti-ar Biertanul de râs sa-ti fie !, zise nasul cu naduf. Bine, pun GPS-ul pe Biertan !
Ceilalti începusera deja sa vocifereze, dar vrând-nevrând, au urcat în masini.
Am mers noi ce-am mers, cale de poveste, ca înainte mult mai este, însa Biertan ioc ! “Unde e Biertanul asta, fratioare ?”, ma întreba Florione prin statie (comunicam prin doua statii de emisie-receptie, cu o bataie de 3 km). Eu stiam ca pe la jumatatea drumului dintre Sighisoara si Medias se face un drum la stânga, asa vazusem pe o harta comunista, din 1983. In sfârsit, apare indicatorul clasic de “biserica-cetate”, intram pe drumul lateral, plin de gropi si dupa numai cateva sute de metri apare o biserica darapanata, uriasa, neagra, ce sta sa se prabuseasca. Am oprit nedumeriti. “Asta ti-e Biertanul ? Pentru asta ne-ai adus aici ?” îmi reprosara ceilalti. Eu vazusem altceva pe net, asa ca am întrebat câtiva localnici, care ne-au indicat directia si înca vreo 8 kilometri de mers.
Am luat-o în directia indicata de ei, drumul din ce în ce mai prost, cu portiuni de asfalt lipsa, gropi foarte multe. In jurul nostru imagini triste cu oameni saraci, betivii de duminica din fata birturilor, cai rupti de foame, cu coastele dezgolite, case parasite de sasi sau case luate în stapânire de tigani. Aceasta imagine dezolanta parca ne spunea sa ne întoarcem, sa ne impiedice cumva sa ajungem acolo unde doream. Am mers cam 4-5 km, mai-mai sa ne rupem masinile fiind sigur ca ceilalti ma înjurau de mama focului. Am mai intrebat un satean, care ne-a aratat aceeasi directie si ne-a spus ca drumul se va îmbunatati dupa câteva sute de metri. Si a avut dreptate!
La fel ca la Densus, a inceput acel feeling de drum dus-întors, catre o singura tinta, drum întâlnit si la Histria, Sarmizegetusa Regia sau Voineasa, drum de parcurs într-o decapotabila, cu o blonda în dreapta, al carei sal sa fluture în lungul masinii…
Un uliu ne-a însotit tot timpul în stanga noastra iar de-a lungul vaii care luase locul asezarilor omenesti, pustietatea si salbaticia au pus stapânire pe imaginea idilica ce ni se asezase în fata. Drumul serpuia lin prin valea tacuta, era un asfalt foarte bun, nu simteam nicio pietricica, aerul era racoros, copacii înalti, ne venea sa zbieram, sa urlam de atâta placere si uluiala, sa deschidem geamurile, sa punem masinile pe pilot automat si sa ne itim capetele afara, cu limba scoasa, ca pustanii de 4-5 ani.
Apoi, dintr-o data, printre doi brazi semeti, în departare se ivira turlele uriase ale bisericii-cetate. Noi aflându-ne în vale iar cetatea fiind construita pe un deal, ni se parea de dimensiunile castelelor povestilor Fratilor Grimm: maiestuoasa, singura si trista.
Am oprit masinile în mijlocul comunei, la poalele cetatii. Se lasase o liniste…
Am iesit din masini parca timorati, striviti de puterea mistica a locului. Nimeni nu scoatea o vorba si nu mai erau suparati ca i-am pus sa vina pâna aici.
- Eu zic sa ne întoarcem. Nu prea avem ce vedea aici ! le-am spus în gluma.
- Ceeee ? Nici sa nu te gandesti, au exclamat vocile entuziaste care în urma cu numai o jumatate de ora ma injurau, cu siguranta.

Mai multe aici:
http://florinbad.blogspot.com