Rezultate de la 1 la 5 din 5

Subiect: O poveste mica si frumoasa ;)

  1. #1
    Catalin este offline I.E. De'al casei
    Data inscrierii
    iulie 2006
    Locatie
    Galati
    Posturi
    1.108

    Implicit O poveste mica si frumoasa ;)

    Un Cautator este cineva care cauta. Nu e neaparat
    cineva care si gaseste. Nici nu e cineva care stie ce
    cauta. E pur si simplu cineva care este toata viata
    intr-o permanenta cautare.
    Intr-o zi, Cautatorul a simtit ca trebuie sa mearga in
    orasul Kammir. In timp, invatase ca trebuie sa dea
    atentie acestor presimtiri si intuitii care veneau
    dinauntrul lui, asa ca a lasat totul si a plecat. Dupa
    2 zile de mers pe drumuri prafuite, in sfarsit a ajuns
    la Kammir. Insa cu putin inainte de a intra in oras,
    I-a atras atentia o colina din dreapta cararii : era
    acoperita de iarba verde si pe ea se gaseau o multime
    de arbori, pasari si flori incantatoare. Era
    inconjurata complet de un gardulet scund din lemn iar
    o poarta de bronz te invita sa intri.
    Dintr-o data a simtit ca uita de orasul pe care il
    cauta si ceda tentatiei de a intra si a se odihni
    putin in acest loc. Intra si incepu sa se plimbe incet
    ocolind pietrele albe, imprastiate printre copaci. Pe
    una din ele vazu o inscriptie: "Abedul Tare, a trait 8
    ani, 6 luni, 2 saptamani si 3 zile". In acel moment
    si-a dat seama ca aceea nu era o simpla piatra, ci o
    piatra funerara...Se uita la urmatoarea si citi o
    inscriptie asemanatoare : "Llamar Kalib, a trait 5
    ani, 8 luni si 3 saptamani".
    Cautatorul se simti foarte emotionat. Acel loc
    incantator era un cimitir si fiecare piatra o piatra
    funerara... Toate aveau o inscriptie: un nume si
    timpul exact cat traise fiecare. Dar ce era
    interesant, nimeni nu depasise 11 ani.
    Incepu sa planga. Paznicul cimitirului care trecea pe
    acolo, il intreba daca plange dupa cineva cunoscut.
    - Nu - raspunse el. Nu cunosc pe nimeni. Dar e un
    lucru teribil ce s-a intamplat cu acest oras. De ce
    sunt atatia morti ingropati aici? Si de ce blestem
    teribil a lovit acestia oameni incat toti au murit pe
    cand erau copii?
    Batranul surase si ii raspunse:
    - Nu trebuie sa va intristati atat, nu e vorba de nici
    un blestem. Numai ca noi avem un obicei stravechi:
    cand o persoana implineste 15 ani, parintii ii
    daruiesc o carticica - ca cea pe care o am eu aici,
    agatata de gat - si traditia e ca, incepand din acel
    moment, ori de cate ori traieste momente de fericire
    intensa, le scrie acolo: la stanga, ce l-a facut
    fericit, iar la dreapta, cat a durat fericirea.
    Ai cunoscut pe cineva si te-ai indragostit? Cat timp a
    durat aceasta pasiune si placerea de a-l cunoaste? O
    saptamana, doua, trei si jumatate?...
    Emotia primului sarut cat a durat?... Un minut si
    jumatate cat a durat si sarutul? Doua zile? O
    saptamana?
    Dar nasterea primului copil?...
    Casatoria unor prieteni?...
    O calatorie pe care ti-ai dorit-o mult?...
    Ti-ai intalnit fratele care traieste in alta tara ,
    departe?...
    Cat te-ai bucurat de aceste lucruri? Ore ? Zile?...
    Asa notam in carticica fiecare moment, iar cand cineva
    moare, ceilalti deschid carticica si aduna timpul cat
    a fost fericit in viata, ca sa il treaca pe mormant.
    Pentru noi, acesta este timpul cat am trait cu
    adevarat.

  2. #2
    pheonix nemo este offline Utilizator Mugurel
    Data inscrierii
    mai 2007
    Locatie
    Bucuresti
    Posturi
    150

    Implicit

    Foarte frumoasa povestirea!Si foarte interesanta ideea...

    Imi permiteti sa postez si eu aici niste povestioare frumoase care sper sa va placa? Sper ca nu mai este si alt topic pentru povestioare, caci la "Vietile Sfintilor" am dat-o in bara prima data .

  3. #3
    anima Avatar
    anima este offline Utilizator Bobocel
    Data inscrierii
    august 2006
    Posturi
    404

    Implicit Re: O poveste mica si frumoasa ;)

    Un cautator poate fi si o persoana rationala, cumpatata, care nu lasa emotiile inutile sa ii invadeza comportamentul. O persoana ale carei calatorii urmeaza drumul cunoasterii stiintifice, al cercetarii si al inovatiei.

  4. #4
    Camelia Avatar
    Camelia este offline I.E. De'al casei
    Data inscrierii
    noiembrie 2006
    Locatie
    Ploiesti
    Posturi
    2.432

    Implicit Re: O poveste mica si frumoasa ;)

    Basmul din Carpați

    (…) Se spune că odată, într-un sat, un copil, într-o noapte, a visat Raiul. “Mamă! Mamă! Unde e Raiul?”, a întrebat copilul nerăbdător, a doua zi de dimineață, de cum se trezi. Dar mama, biata mamă, n-avea timp. Avea atâta treabă în gospodărie! Și-atunci, s-a dus la tata, să-l întrebe. “Nu știu…, caută-l singur”, îi spuse acesta obosit și se apucă mai departe de muncă.. “Unde? Unde e Raiul?” , îi întrebă copilul, aproape plângând, pe oamenii din sat. Dar oamenii nu aveau timp de el, erau grăbiți.. “Ce lume urâtă…”, își spuse pentru sine puștiul.
    Ca să-l găsești, trebuie să părăsești satul acesta…, se-auzi glasul unui bătrân, ce-l privea demult. “Și acolo, în pustie, după ce ai să mergi cale de o zi, ai să găsești un om singur, ce stă într-o colibă. El o să-ți spună unde este Raiul.”
    Zis și făcut. Și a doua zi de dimineață, când părinții lui nu se sculaseră încă, își luă o trăistuță cu câteva merinde și plecă furișându-se printre casele adormite, către pustie. În curând, soarele răsărise, iar în urma pașilor lui satul fusese acoperit de nisip. Merse ce merse și, într-adevăr, către seară, ca prin minune, din pustia întinsă țâșni o colibă. Mare îi fu mirarea bătrânelului ce locuia acolo de mulți ani. “Ce te aduce pe-aici, copilule?”, îl iscodi acesta pe micul călător. “Vreau să găsesc Raiul, răspunse copilul, și cineva mi-a spus că tu știi cum trebuie să ajung”. Bătrânul tăcu, îl privi adânc, apoi îi spuse: “Acum hai să mănânci ceva și să te culci, că oi fi obosit. Mâine în zori o să plecăm împreună către Rai”.
    Noaptea trecu repede.. De data asta, el, copilul, n-avu nici un vis. De fapt, nici n-a dormit. A stat așa, cu ochii deschiși, așteptând ziua. Bătrânul știa. Iar către zori, pustia primea în pântecul ei două siluete, ce se porniseră la drum. Merseră ce merseră și, către seară, dintre nisipuri, puștiul văzu cum se ridică niște ziduri de piatră și o clădire mare, cu o cruce în vârf. “Ce este aceasta?”, întrebă copilul. Aceasta este o mănăstire, spuse bătrânul. De-aici începe poteca către Rai.” Și-apoi, bătrânul mănăstirii îl primi pe micuțul care nu știa nimic de rosturile de acolo. Și ce-am să fac aici?”, întrebă copilul. “Deocamdată, să faci curat, ai să mături și mai încolo om vedea”. Și timpul trecea, trecea, copilul le făcea cu răbdare și sârg pe toate.
    Dar iată că vine o zi, după mult timp, când bătrânul mănăstirii îl întrebă pe neașteptate: Cum merge, cum îți e?” “Mi-e foarte bine”, răspunse puștiul. “Am de toate.” Și-apoi tăcu, închizându-se în sine. Bătrînul îi simți liniștea și îl iscodi în continuare. “Parcă ai ascunde ceva în suflet, așa ai tăcut. Spune-mi cinstit, totul, până la capăt. Îți lipsește ceva?” “Mie…, nimic, se hotărî într-un târziu puștiul să răspundă, dar este acolo, în clădirea aia mare, un frate de-al nostru, tot așa, cu barbă și plete, ce stă legat, întins pe o cruce, și nu poate să se miște, și nimeni nu-i duce de mâncare. De ce nu vine și el la masă?”, ridică puștiul ochii din pământ, privindu-l pentru prima dată pătrunzător pe bătrân. Părintele simți că trebuie să tacă. Așa că lăsă liniștea să vorbească. “Da, așa i-am dat noi canon, acolo l-am lăsat noi să stea, pentru că nu a măturat cum trebuie și n-a făcut curat ca lumea”, se-auzi vocea unui monah, care stătea în apropiere și care auzise discuția. Îngerul tăcerii, care tocmai se așezase pe umerii puștiului, dispăru. “Acolo vei ajunge și tu, dacă nu faci treabă cum trebuie”, se-auzi vocea monahului.
    Dintr-o dată, spune povestea, păcatul ăl bun s-a strecurat în inima copilului.
    Era primul pas către Rai, ce se numea iubire.
    Mai târziu, către seară, copilașul se strecură nevăzut la bucătăria mănăstirii, fură ceva de mâncare și, fără să fie observat de nimeni, intră în biserică și o puse jos, la picioarele Fratelui atârnat de cruce. “Hai, vino să mănânci!”, îi zice puștiul, uitându-se îngrijorat în stânga și în dreapta. Hai, că nu știe nimeni!” Și Fratele coboară. Un zâmbet avea pe buze și, mângâindu-l pe puști pe frunte, acesta nu-și dădu seama că biserica toată se umplu de o lumină nemaivăzută și că ușile ei se ferecaseră pe dinăuntru.
    Apoi, ca și când s-ar fi cunoscut demult, au început să râdă și să glumească, cum nu mai făcuse puștiul niciodată în viața lui. Era atât de fericit că-și găsise un prieten!
    Dar el nu știa că urcase a doua treaptă a Raiului: prietenia.
    Azi așa, mâine așa, însă frații ceilalți din mănăstire au început să se întrebe: “Unde-i copilul? Ce face? De ce lipsește seara mereu dintre noi?” Apoi, curioși, au început să-l caute prin toată mănăstirea. Numai biserica nu fusese controlată; și-atunci s-au repezit spre ea dar, spre mirarea lor, pentru prima oară nu i-au putut deschide ușile. Atunci au încercat să se uite pe gaura cheii și, în clipa aceea, o lumină puternică i-a orbit. Nemaiștiind ce să facă, au stat așa, înfricoșați, după zidurile groase ale bisericii, așteptând până noaptea târziu, când copilul a ieșit. “Ce-ai făcut înăuntru?”, se repeziseră ei ca un stol de păsări negre asupra lui. “N-am făcut nimic”, răspunse puștiul tremurând. “Minți! Spune ce-ai făcut?”, l-au întrebat din nou călugării furioși. “Am furat mâncare și am dus-o Fratelui ce stătea pe cruce”, răspunse copilul înspăimântat. “Care Frate?”, au întrebat, nedumeriți, pentru prima dată, monahii. “Cel ce stă legat de cruce și nimeni nu-i dă de mâncare”, răspunse puștiul. “Și ce-a făcut Fratele?”, au întrebat tulburați călugării. “A coborât și-a mâncat”, răspunse dintr-o suflare puștiul.
    Și, în clipa aceea, toți cei din jurul copilului au căzut în genunchi. Mare fu apoi spaima pe bătrânul mănăstirii, aflând toate acestea. Egumenul începu și el, la rândul lui, să tremure și, cu lacrimi în ochi, îi spuse copilului: “Spune-i Fratelui cel Mare că îl rog să mă primească și pe mine la masă…” “Am să-i spun!, răspunse copilul bucuros, dar acum pot să iau mâncare de la bucătărie?” “Da, poți să iei cât vrei”, răspunse tremurând egumenul.
    Și seara din nou coborî peste mănăstire, iar puștiul, de data aceasta cu mâncarea luată de la bucătărie, se îndrepta vesel spre biserică. “Hai să mănânci!”, îi strigă el, mai vesel ca oricând. Și, din nou, Fratele cel Mare coborî de pe cruce, îl mângâie și biserica se umplu de lumină. Ca de obicei, ușile se ferecaseră ca de la sine. Apoi câte glume și câtă veselie în jurul celor doi! Dar, printre lacrimile de râs, puștiul și-a adus aminte de rugămintea egumenului. “Frate, îi spuse el, bunicul cel mare, de-aici, din mănăstire, ar dori și el să-l primești la masă”.
    Și, pentru prima oară, fața Prietenului său mai mare se întristă. Privea undeva, jos. “Vezi firimiturile astea, de pe masă?, îi spuse, într-un târziu, Fratele cel Mare. Sunt cu mult mai puține decît păcatele lui… Nu poate să vină”. “Nu poate să vină?”, rămase uimit copilul. “Nu!”, fu răspunsul scurt al Fratelui.
    Și apoi, din nou, fruntea lor s-a descrețit și-au început să râdă și să glumească. Într-un târziu, copilul și-a luat la revedere de la Fratele cel Mare și s-a dus spre chilia egumenului, unde acesta îl aștepta tremurând. “Ce-a zis Fratele?”, întrebă acesta, gâtuit de emoție. “A zis că nu te poate primi!”, răspunse copilul. “De ce?”, întrebă înspăimântat egumenul. “Mi-a spus că ai mai multe păcate decât toate firimiturile de pâine căzute pe masă”.
    Și atunci el, egumenul, se prăbuși în genunchi, într-un hohot de plâns. “Spune-i să mă ierte, spune-i că-l rog din tot sufletul meu să mă ierte” Și, cu un gest disperat, se agăță de copilaș. Acesta îl privi surprins și-i spuse: “Bine, am să-l rog din nou și mâine!”
    Grea noapte pentru egumen! Cu zvârcoliri și gemete de pocăință. Copilul însă dormi liniștit. Și, din nou, treaba obișnuită prin mănăstire. Dar toți se făceau că lucrează. Așteptau seara, căci ea putea să aducă iertarea. “Pot să iau mâncare?”, întrebă, cu nevinovăție, copilul la bucătărie. “Poți”, îi spuse monahul, și-i umplu cu mâna tremurândă vasul. Apoi, cu pași mici, ca să nu răstoarne prea-plinul de mâncare, copilul intră din nou în biserică. “Hai să mâncăm!”, spuse el Fratelui cel Mare. “Hai!”, răspunse acesta, îndreptându-se spre el.
    Și câte jocuri, câte glume au urmat! Apoi, în mijlocul veseliei, copilul își aduse brusc aminte: “Te roagă egumenul să-l ierți… și să-l primești și pe el la masă!…”
    Tristețea se așeză între ei. De data aceasta, copilul privi singur firimiturile de pâine de pe masă: erau parcă mai multe. “Am înțeles…, spuse copilul, nu se poate…” “Da, nu se poate”, răspunse Fratele cel Mare.
    Și atunci, păcatul cel bun coborî din nou în inima copilului și acesta îndrăzni. “Dar Tu nu te gândești că acum mănânci din mila lui?”, îi spuse, cu curaj, copilul, pentru prima oară. Și sufletul Prietenului său mai mare fu mișcat din nou. Acesta îi văzu din nou inima lui bună. “Bine, spuse, după o lungă tăcere, Fratele cel Mare, spune-i că peste opt zile am să-l primesc la masă…”
    Ce bucurie pe egumenul mănăstirii, când, târziu în noapte, copilul îi spusese! Și cele opt zile trecură. Pentru el, pentru bătrân, în post și rugăciune și, mai ales, în multă pocăință. A opta zi, dis-de-dimineață clopotele băteau. “De ce?”, întrebă nedumerit copilul. “Bătrânul a plecat la Domnul”, i-au spus călugării, care deja se pregăteau pentru înmormântare. Și atunci copilul văzu!
    Vedea cum, la masa Prietenului său cel Mare, stătea fericit, cu lacrimi în ochi, egumenul, chiar el. Mâncaseră dimpreună. Pe masă nu mai era nici o firimitură, Mântuitorul îl iertase.
    “Am văzut Raiul! striga fericit copilul, prin mănăstire. Am văzut Raiul!”, repeta el, pentru fiecare monah în parte. “Nu se poate! strigau aceștia. Cum arată?” “E plin de iertare”, murmura copilul. (…)
    - Fragment din textul “Basmul din Carpați”, publicat în cartea lui Dan Puric, “despre Omul Frumos” -

    Postat in Ziceri adunate de prin cărți
    "Capul plecat sabia nu-l taie, dar nici soarele nu-l vede!" - proverb romanesc


    Pentru a vizualiza link-urile sau imaginile din semnaturi, numarul postarilor dvs. trebuie sa fie 10 sau mai mare. Momentan aveti 0 postari.



    Pentru a vizualiza link-urile sau imaginile din semnaturi, numarul postarilor dvs. trebuie sa fie 10 sau mai mare. Momentan aveti 0 postari.

  5. #5
    rose este offline Utilizator Samanta
    Data inscrierii
    ianuarie 2009
    Posturi
    30

    Implicit Re: O poveste mica si frumoasa ;)

    Lupta interioara

    Intr-o seara, un batran indian ii explica nepotului sau ce lupta teribila se da in interiorul fiecarei persoane. Si ii spunea asa:

    Exista in fiecare dintre noi doi lupi.


    Lupul Raului. El este furia, gelozia, invidia, tristetea, regretele, aroganta, cupiditatea, vinovatia, inferioritatea, minciuna, orgoliul, superioritatea si egocentrismul.


    Lupul Binelui. El este bucuria, pacea, iubirea, speranta, linistea, modestia, bunatatea, bunavointa, generozitatea, adevarul si compasiunea.Dupa o clipa de gandire nepotelul il intreaba:

    ''Bunicule si care lup castiga?''

    La care batranul ii raspunde simplu:

    ,,Cel pe care îl hrănești!"

Subiecte Similare

  1. Cine esti? - O poveste
    De Catalin in forum Discutii libere
    Replici: 0
    Ultimul post: 05 iul 2007, 16:45
  2. VERDESTEZIA - Poveste
    De lovelife in forum Literatura
    Replici: 5
    Ultimul post: 16 aug 2006, 20:03

Reguli postare

  • Nu puteti crea subiecte noi
  • Nu puteti posta replici
  • Nu puteti posta atasamente
  • Nu puteti sa va editati postarile
  •